|
Vasile Voiculescu
Poezie si proza
Vasile Voiculescu este creator polivalent: poezie, proza, dramatur-
gie. Debuteaza in 1914, cu poezie, in "Convorbiri literare". In 1941 este
distins cu Premiul National de poezie. Dintre volumele de versuri se
remarca: Din tara Zimbrului, Parga, Poeme cu ingeri, Destin, Urcus, Ultime-
le sonete inchipuite ale lui Shakespeare in traducere imaginara de Vasile
Voiculescu. Volume de proza sunt: Capul de zimbru, Ultimul berevoi, iar
din dramaturgie: Duhul pamantului, Demiurgul, Gimnastica sentimentala,
Pribeaga.
Inceputurile poetice ale lui Vasile Voiculescu au stat sub influenta
benefica a lui V. Alexandri, Al. Vlahuta, G. Cosbuc. Lirica sa din perioada
interbelica se distinge prin puternice accente religioase generate de
convingerea ca exista Dumnezeu. Inclinarea spre teluric si elementar,
sentimentul religios, sunt semnificate prin simboluri si alegorii. Apar
treptat semnele expresionismului: tumultul vietii pulsand in vegetatia din
jur, sufletul devine spatiul unor framantari ca in pragul apocalipsu-lui.
Temele religioase sunt de preferinta: Nasterea, venirea Magilor, moartea
Mantuitorului.
"Ultimele sonete inchipuitelae lui Shakespeare..." sunt dovada
incontestabila a stapanirii de care Vasile Voiculescu a limbajului
artistic, cu nebanuite rafunamente. Creatiile sunt elaborate intre 1954-
1958. Cele 90 de sonete sunt o monografie inchinata "paradisului si
infernului iubirii" (Ov. Crohmalniceanu). Descoperim aici accente de oda,
satira, elemente portretisce. Sunt poeme ale maretiei si mizeriei iubirii,
procedeul artistic dominant fiind metafora.
Poezia "In gradina Ghetsimanii" care face parte din volumul "Parga",
apare in 1921 si este o meditatie pe tema conditiei umane, o drama
existentiala pornind de la supliciul Mantuitorului. Sursa dramei vine din
constiinta lui Iisus ca trebuie sa ispaseasca demn durerea pentru izbavirea
de rele a oamenilor. Cele patru strofe il prezinta pe Mantuitor, personaj
simbolic, in agonie. El isi cunoaste destinul caruia nu I se impotriveste.
Lupta cu soarta, refuzul cupei, amarnica-i strigare, sunt reactii impotriva
ingratitudinii lumii supusa pieirii, dar care, prin comportamentul ei,
grabeste sfarsitul Fiului. Chipul si trairile imaginate de poet sunt
autentic omenesti. Iisus "lupta cu soarta si nu primea paharul", cazut "se-
mpotrivea intr-una", sufletul ii e mistuit de "o sete uriasa", respinge
incrancenat, cu falcile inclestate "infama bautura". Chinurile
Mantuitorului sunt inchipuite la proportii cosmice, patrunse de duhul
dumnezeirii. Maslinii ce "voiau sa fuga din loc, sa nu mai vada",
potenteaza tragismul trairilor lui Iisus, fiind un simbol al lumii
vegetale, candva insotindu-l in Ierusalim alaturi de osanalele cu care era
primit de mu |