|
SONETELE VOICULESCIENE
DE LA COMUNICARE LA CUMINECARE
Culegerea Ultimele sonete inchipuite ale lui William Shakespeare in
traducere imaginara de... (1964) ocupa, in devenirea poeziei voiculesciene,
un spatiu privilegiat ce innobileaza exercitiile poetice anterioare,
surprinzand atat cititorul cat si istoricul literar si obligandu-i la
redimensionarea perspectivei din care a fost vazut poetul. Aceasta cu atat
mai mult cu cat sonetele au fost scrise spre sfarsitul vietii si
concentreaza teme, motive si procedee desavarsite lent, de-a lungul unei
cariere de o jumatate de veac.
Poetul se supune acum unei ultime probe, aceleia de a reinnoda legaturile
cu spirite deja consacrate in lirica de dragoste, spre a continua, peste
timp, calauzirea - prin eros - in tainele universului si ale artei.
Sonetele inchipuite ... se doresc astfel un prilej de comunicare cu artisti
apartinand celor mai diverse credinte, epoci si popoare, incepand cu Sapho
(pentru care dragostea reprezinta "un dumnezeiesc noroc") si ispravind cu
contemporanii.
Desi a poposit un timp mai indelungat in vecinatatea sonetistilor italieni
(Michelangelo Buonarroti, Francesco Petrarca, Dante Alighieri) ori a celor
englezi (William Shakespeare), cu care critica literara a descoperit
numeroase afinitati, poetul valah isi ramane credincios lui insusi, precum
si "rafinamentului erotic autohton" (Marin Mincu).
Elementele care unesc, totusi, la o privire comparativa, creatorii amintiti
sunt, pe langa forma poetica fixa (deosebit de pretentioasa), aspiratia
spre spiritualizarea teluricului, sinceritatea si intensitatea
sentimentului erotic, aplecarea spre aforism, mitul androginului, viziunea
umanista, disputa dintre virtute si pacat, tema timpului, a geniului, a
mortii, relatia cu divinitatea, frecventa simbolurilor livresti etc.
Este vorba, in fapt, de o eterna reintoarcere a motivelor ce absorb
dintotdeauna si vor preocupa si de acum incolo mintile poetilor. Fiece
intrupare lirica a acestor motive constituie cate o ipostaza in timp a
unuia si aceluiasi factor generator: iubirea.
In ceea ce priveste titlul dat de Vasile Voiculescu, avem de-a face cu un
stralucit artificiu prin intermediul caruia autorul de pe meleagurile
Buzaului isi propune sa ia parte la o agapa, la un banchet spiritual, la
care oameni luminati converseaza asupra artei, a dragostei, a
ireversibilitatii timpului, pornind de la experienta personala.
Ultimele sonete... reprezinta astfel o sinteza a implinirilor, dar si a
neimplinirilor din lirica voiculesciana dinainte, una indelung cantarita si
riguros exprimata. Fiecare vers in parte, fiecare cuvant ilustreaza o
esenta pe care autorul evita sa o talmaceasca, silind iubitorul de lectura
sa-i descopere talcul dincolo de concretetea expresiei:
"Eu imi cladesc sonetul in piscuri, o cetate
Cu rimele creneluri si orice vers un zid."
(Sonetul CLXII);
|