|
Scrisoarea I
'Scrisoarea I' este o creatie de factura filozofica, aparuta in
perioada maturitatii artistice a poetului, si facand parte din seria
celor cinci scrisori. Lucrarea, romantica, abordeaza conditia geniului in
raport cu posteritatea si cu societatea omeneasca, surprinzand, in
tablouri grandioase, geneza si stingerea universului.
Poezia este, in acelasi timp, o meditatie filozofica despre spatiu si
timp, despre existenta, pe tema 'fortuna labilis', dar si o satira cu
accente elegiace, referitoare la soarta geniului pe pamant si in
eternitate.
Compozitional, 'Scrisoarea I' este alcatuita din cinci tablouri
construite cu grija evidenta de armonie structurala si simetrie. In
cadrul nocturn din prima secventa astrul tutelar, stapan al universului,
este martor al timpului universal si al timpului individual ('(luna) din
noaptea amintirii o vecie-ntreaga scoate'; 'ceasornicul urmeaza lunga
timpului carare'). In acest tablou larg dimensionat, in care metaforele-
simbol sugereaza spatii infinite, se insinueaza treptat meditatia
poetului despre curgerea ireversibila a timpului. Imaginile sunt
percepute vizual, dar cu o extraordinara forta dinamica, sugerata de
verbe: 'varsa', 'scoate', 'luneci', 'scanteiaza', 'strabate' etc dar mai
ales de substantive si adjective ca: 'vapaie', 'mare', 'izvoara'.
Astrul selenar este prezent si in continuare, dominand atat faptele
meschine, cat si cele nobile. Acest fragment devine fascinant prin
multitudinea ideilor, sugestiilor si motivelor. Omul, aflat aici in mai
multe ipostaze, are menirea de a introduce motivul identitatii fiintelor
in fata mortii. Sustinand aceasta idee, de origine schopenhaueriana,
poetul afirma: 'Si pe toti ce-n asta lume sunt supusi puterii sortii /
Deopotriva-i stapaneste raza ta si geniul mortii". Prin antiteza, apare
imaginea geniului: "Uscativ asa cum este, garbovit si de nimic /
Universul fara margini e in degetul lui mic".
Urmeaza cea de-a treia parte in care cosmogonia se desfasoara sub semnul
simetriei, al echilibrului, de la imaginea de ansamblu a increatului,
pana la creatia universala unde se gaseste si lumea noastra: "Musti de-o
zi pe-o lume mica de semasura cu cotul". Urmarind sintagmele ce exprima
notiunea de timp, de la locutiunile adverbiale cu care se deschide
cosmogonia ("pe cand", "intr-o clipa", "la-nceput"), trecand prin altele
ca "de atunci" (repetata consecutiv), putem observa expresiile
simbolizand timpul trecut. Suspendat o clipa "in prezent", cand
"cugetatorul, nu-si opreste a sa minte" viitorul devine obiectul
meditatiei: "Ci-ntr-o clipa gandu-l duce mii de veacuri inainte".
Prin metafore revelatorii este sugerat tabloul grandios al apocalipsei
universului: "Timpul mort si |