|
Rugaciune
Poezia motiveaza crezul poetic ce strabate intreaga opera a lui Goga.
Titlul semnifica atitudinea de smerenie a poetului in fata Divinitatii, pe
care o implora sa-I dea puterea de a canta aspiratiile si suferintele celor
multi. Invocatia este patetica, ea impresioneaza prin gestul de umilinta
care insoteste ruga.
Discursul poetic reflecta crezul artistic privind izvoarele si
originalitatea artei, ca expresie a misiunii artistului in societate.
Exponent al unei colectivitati etnice, poetul simte povara raspunderii sale
("Nu mor stramosii niciodata / Razboiul lor in noi si-l poarta"). Cele sase
strofe, oranduite intr-o simetrie compozitionala, vorbesc despre caracterul
militant al poeziei si misiunea sociala a poetului. Repetarea obsesiva a
pronumelui personal la persoana I (eu, -mi, pe mine), in relatie directa cu
pronumele de persoana a II-a (tu, tale, tine), frecventa substantivelor in
vocativ (parinte, Doamne, stapane) si adresarea directa prin imperativul
verbului (oranduie, dezleaga, sadeste, da, alunga) sustin tonul confesional
si implica sensul de ruga fierbinte si staruitoare, izvorata dintr-un
suflet ravasit de durere.
In prima strofa, concentrarile metaforice de o rara expresivitate: "In
drum mi se desfac prapastii / Si-n negura se-mbraca zarea", anunta doar
motivul discursului si situeaza eul liric in postura de cautator al
drumului autentic in arta. Dezorientarea si senzatia de gol psihic sunt
potentate prin frecventa epitetului apreciativ: "Ratacitor, cu ochii
tulburi / Cu trupul istovit de cale" ce motiveaza atitudinea si gestul de
implorare. Versurile constituie de fapt concluzia fireasca a strofei,
concentrata in final intr-o metafora-simbol: "Parinte-orandui-mi cararea!".
Prin substantivele si verbele alese din aceeasi familie semantica (drum,
cale, carare; cad, se desfac, caut, oranduie) intuim directia ascendenta a
demersului artistic.
In urmatoarele doua strofe deslusim cu pregnanta preocesul de creatie
si intelegem ca in viziunea lui Octavian Goga actul poetic inseamna zbucium
si traire puternica, care presupun transfigurarea in arta a vietii si
nazuintelor unei colectivitati. Printr-o constructie enumerativa in care
sporul de frumusete si armonie este creat de melodia simbolurilor
metaforice ("Da-mi cantecul si da-mi lumina / ...da-mi raza soarelui de
vara"), apare evidentiata ideea ca opera de arta exploreaza prin forme
specifice, tainele lumii si farmecul vietii, dand glas sentimentelor umane
de dragoste si ura, de bucurie si tristete. Tonalitatea solemna a versului
este potentata prin repetarea verbului si prin asezarea lui la inceputul
versului.
In ultimele trei strofe, cuvantul devine mult mai dinamic si mai
clocotitor, iar versul - un strigat de durere. Definind printr-o suita de
substantive specifice lexicului sau poetic (durere, lacrimi, |