|
Nichita Stanescu obscurul
Multi critici au intuit nivelul ontologic (o poveste despre a fi si despre
fiinta) din unele poeme ale lui Nichita Stanescu. Din pacate, criticul
roman de ieri si de azi este mai degraba diletant in materia filosofiei si,
prin urmare, n-am avut prea multe incercari de a-l citi pe acest poet cu
adevarat important in cheia unei asemenea grile de lectura. Una dintre
aceste incercari este chiar un doctorat luat la Sorbona de un roman asezat
la Paris in urma cu vreo 20 de ani: Marin Tarangul. Absolvent, in Romania,
a trei facultati (teologia, filosofia si... puscaria), Tarangul a revenit
dupa 1990 de multe ori in tara si a facut sa-i fie publicat la Editura
Cartea Romaneasca acest studiu. Ecouri? Aproape deloc. In orice caz,
imperceptibile. Criticii care isi facusera un titlu de glorie din a-l
sustine pe Nichita Stanescu pe cind mai traia, par, iata, a-si fi uitat
"idolul". In orice caz, au ignorat cartea lui Marin Tarangul. Poate ca si
autorul s-a grabit sa o dea tiparului in vremurile inca prea iesite din
titini ale postceausismului nostru, in anii aceia in care isterizam cu
totii in fata evenimentelor politice devenite cotidiene si nu mai citeam
decit ziare.
Povestea nichitiana despre a fi nu curge doar pe firul jocurilor sale cu
acest verb, ci mai ales in felul in care des-face intuitia despre fiinta si
o re-face din puncte de vedere care sint ale lucrurilor, ale ingerului ori
ale tacerii din necuvinte (ca moduri de a numi de-ne-numitul). Central in
aceasta facere-des-facere-re-facere pare a fi gindul poetului din analiza
pe care o face poemului eminescian Oda in metru antic.
Despre ce mi se vorbeste in acest poem? Despre un cuvint care nu exista.
Daca ar exista, acest cuvint ar trebui sa aiba exact sensul pe care poemul
intreg il are. Anume? Nu stim sa numi acest sens, dar il intuim. Este de-ne-
numitul in care ne aflam atunci cind contemplam gindul nostru despre moarte
ori, poate, gindul despre propria noastra murire, aici-de-fata-clipa-de-
clipa.
Acest cuvint care nu exista, desi gindul din inima lui e mai real decit
realul, a primit botezul poetic si spusu-i-s-a necuvint.
A scrie cu necuvinte, asadar, poate fi ceva asemenea gindului eminescian
din Oda, ori poate fi si altceva: a pune gindul despre murire in centrul
tuturor gindurilor (fara a vorbi despre moarte). Abia asa vei obtine, tu,
Nichita Stanescu, poemul ondulatoriu (cel care fiind unda, cristalizeaza,
totusi, si corpuscular, iar cuvintele chiar asta sint: ceea ce sint si
lucrurile corporale).
Dar lucrurile se des-fac si se re-fac intr-o heraclitiana permanenta a
devenirii, in obscuritatea luminoasa a faptului de a fi si, simultan, de a
nu fi. Doar lucrurile? Si subiectul! Fara de care nu exista nici gindul
muririi, nici fiinta care sta temei acestui gind. Mai ales subiectul.
Cel care sta sa scrie cu necuvinte el este, subiectul, iar necuvintul are a
vorbi chiar despre tacerea plina de muzica a facerii si des-facerii tuturor
celor care sint pentru ca sint si |