|
Mormetii
Marin Preda
Debutul extraordinar al lui Marin Preda ("Intalnirea din pamanturi"
-1948) nu l-a impus, pe cat era de asteptat, ca prozator, poate si din
prejudecata ca un volum de nuvele nu poate consacra un mare scriitor. Abia
aparitia "Morometilor" (vol. I 1955) a atras atentia asupra dimensiunii
talentului sau si a noutatilor pe care o reprezenta formula sa epica.
Romanul a fost intampinat favorabil si nici mai tarziu interesul criticii
nu a scazut. S-a pronuntat destul de repede cuvantul "capodopera" si de
aici inainte toate scrierile prozatorului au avut de infruntat comparatia
cu acest model. Cand in 1967, dupa o lunga gestatie, apare volumul al II-
lea, critica nu mai arata acelasi entuziasm. Se aud glasuri care cearta pe
autor pentru ideea de a continua o carte intrata deja in constiinta
publicului. Indignarea nu este prin nimic justificata, "Morometii" II este
in unele aspecte mai dens, mai profund decat primul, insa puterea
prejudecatii e mare. La acset punct si spiritele criticecare s-au obisnuit
cu un stil si o tipologie accepta cu greu aceeasi tipologie vazuta dintr-un
unghi diferit si tratata cu alta metoda epica. Cele 2 parti formeaza totusi
o unitate, ele se sustin si se lumineaza reciproc, impunand o tipologie
necunoscuta pana la Marin Preda in proza romaneasca. Intaiul volum este in
intregime concentrat asupra unui singur personaj, intrega desfasurare epica
este subordonata lui Ilie Moromete. Cartea este scrisa intr-un stil pe
alocuri ironic, personajele au timp sa gandesasca si sa se exprime,
gesturile lor sunt libere, existenta in orice caz nu-i terorizeaza. Spatiul
este intins, viata nu-i tukburata de intamplari care sa precipite un ritm
vechi, calm, de existenta.
Ritmul epic se schimba in volumul al II-lea. Existenta sociala este aici
mai concentrata, oamenii apar invadati de intamplari, satul asezat pe
tipare arhaice, intra intr-un proces rapid de destramare. Proza care
nareaza toate acestea este cu necesitate mai crispata, pagina mai densa,
sub puterea faptelor dinafara personajele apar micsorate, gesturile lor nu
mai au spontaneitatea din prima faza. Moromete, care ramane si aici un
simbol, se retrage de pe "podisca" in locuri mai obscure, sfera lui de
observatie se micsoreaza, bucuria interiara incepe sa fie conditionata de
elemente pe care nu le mai poate stapani. Stilul epic se adapteaza acestor
schimbari de perspectiva. Naratiunea se complica, numarul focarelor epice
creste. sub presiunea numeroaselor paranteze fraza isi pierde din fluenta,
devine aspra si demonstrativa. O anumita crispare a propozitiilor,
provenita din elaborarea lor indelungata, arata si o instrainare a
prozatorului fata de subiectul naratiunii. Din romanul unui destin,
"Morometii" devine romanul unei colectivitati (satul) si a unei civilizati |