|
Sara pe deal
O vreme. aceea a iluziilor si idealurilor tineresti, Eminescu a
dosrit si crezut cu putere in implinirea iubirii desavarsite. Rastimpul
de exuberanta insumeaza 'Sara pe deal', 'Floare albastra', 'Fat-Frumos
din tei', 'Lacul', 'Dorinta' etc.
'Sara pe deal' este poemul dorului de dragoste, al visului pur, pe
care-l imagineaza tanarul, aspirant la ideal. Manat de sentimente
puternice, el isi traieste iubirea din vis si descopera armonia
sufletelor si frumusetea universului. Aceste valori supreme devin
echivalente cu viata insasi:
'...Astfel de noapte bogata / Cine pe ea n-ar da viata lui toata
?'
Poezia este o idila cu puternice note de pastel in care se
realizeaza (prin organizarea compozitionala) un deplin echilibru intre
planul erotic si cel natural. Cele doua planuri (spatial si afectiv) se
inscriu intr-o miscare ascendenta, bazata pe paralelismul dintre om si
natura. In acelasi timp planul erotic se amplifica treptat, in timp ce, o
data cu inserarea, peisajul se estompeaza. Asistam astfel la un transfer
metaforic intre planul natural si cel uman, potentand ideea ca poezia
exprima aspiratia spre iubire, iar momentul evocat este cel al
asteptarii, al drumului spre fericire. Punctul culminant al trairii
emotionale si momentul contopirii pastelului cu idila, il constitue
versurile: 'Clopotul vechi imple cu glasul lui sara / Sufletul meu arde-n
iubire ca para".
Relatia intre cele doua planuri dezvaluie nu numai plasticitatea
nebanuita a imaginilor vizuale si acustice, dar mai ales originalitatea
viziunii eminesciene privind reflectarea din perspectiva lumii interioare
a lumii obiective, de afara.
Spatiul terestru este fixat la inceput intr-un cadru mitic ('Sara
pe deal, buciumul suna cu jale / Turmele-l urc, stele le scapara-n
cale'), sugerand miscarea spre nemarginire. Tendinta de avantare a
teluricului spre cosmos este evidenta si in versurile din strofa a treia
'Stresine vechi casele-n luna ridica'. Cosmicul este surprins in miscarea
lui fundamentala, amplificand emotia apropiatei intalniri a celor doi
indragostiti: 'Luna pe cer trece-asa sfanta si clara (...) Nouri curg,
roze-a lor siruri despica'.
Salcamul singuratic, simbol al vesniciei si martor ocrotitor al
iubirii, impreuna cu dealul de la marginea satului, delimiteaza zona
dragostei celor doi tineri de restul lumii. Spectacolul naturii este
chemat sa sustina, prin efectele lui de rezonanta afectiva, izbucnirea de
nestapanit a sentimentului iubirii. Jalea buciumului si plansul apelor
sunt ecoul trairilor sufletesti ale fetei in momentul atat de tensionat
al asteptarii. Imaginile vizuale si auditive sunt prinse intr-o miscare
continua, sugerand prin tehnica paralelismului, cu ajuto |