|
MIHAI EMINESCU - POEZIA DE INSPIRATIE FILOZOFICA
"Fara indoiala si cunoasterea mortii si considerarea durerii si a
mizeriei vietii dau imboldul cel mai puternic spre reflectia
filozofica si explicarea metafizica a lumii. Daca viata noastra n-ar
avea sfarsit si ar fi fara durere, poate ca nimanui nu I-ar veni in
minte sa se intrebe de ce e facuta lumea asa cum e facuta."
Schopenhauer
Mihai Eminescu este poetul reprezentativ al literaturii romane,
"poetul nepereche" (Calinescu) creator al unei opere care strabate
timpul cu forta nealterata, traind intr-o perpetua actualitate.
Prin tot ceea ce a creat, Eminescu a produs un efect de modelare
profund si de durata, a facut ca "toata poezia acestui secol sa
evolueze sub auspiciile geniului sau, iar forma infaptuita de el
limbii nationale sa devina punct de plecare pentru intreaga dezvoltare
ulterioara a vestmantului si cugetarii romanesti".
Influenta coplesitoare a poetului avea sa vina din inaltarea
filozofica si din frumusetea expresiva a unei opere exemplare ce a
jalonat, sintetizandu-le, principalele elemente de recunoastere a
spiritualitatii nationale, in afara careia nu exista creatie durabila.
El insusi s-a proiectat cu vointa si neclintire in sfera specificului
romanesc, spre care a adus intregul orizont de inteligenta si
sensibilitate europeana.
Intre inzestrarile de baza ale lui Eminescu, farmecul limbajului a
fost esential in rapida patrundere a operei lui spre sensibilitatea
publica. De altfel fara aceasta insusire, nici celelate nu ar fi
contat in definirea poetului. Niciodata pana la Eminescu, limba romana
nu a sunat cu atata plenitudine armonioasa, atat de natural si firesc.
Mai mult chiar, limpezimea si echlibrul lingvistic din cele mai multe
poezii creeaza impresia unei spontaneitatI desavarsite, cu toate ca
variantele ilustreaza migaloasa cautare "a cuvantului ce exprima
adevarul"; iar Eminescu insusi isi stabileste raporturile cu limba
romana in termeni de "lupta dreapta" ca pe o incercare de "a turna in
forma noua limba veche si-nteleapta".
Poezia filozofica nu apartine unei anumite perioade de creatie.
Cercatatorii operei eminesciene au ajuns la concluzia ca majoritatea
poeziilor lui Eminescu au un substrat filozofic. Poetul si-a pus de
timpuriu intrebari asupra existentei, incercand sa dea si raspunsurile
la aceste intrebari, fiind unul dintre aceia care resimt din plin
distanta intre aspiratiile lor si realitatea inconjuratoare.
Motivele cele mai des intalnite in opera filozofica sunt: timpul
(Glossa, Scrisoarea I), geneza si stinegerea universului(Scrisoarea I,
Rugaciunea unui dac), geniul si singuratatea lui(Luceafarul),
cunoasterea prin contemplare(Gl |