|
Mihai Eminescu - "LA STEAUA"
Deasupra Romaniei isi intinde petalele o floare decupata din
nesfarsituri de azur, o floare ce parfumeaza si infrumuseteaza chiar
Palatele de clestar ale Domnului. Nectarul ei este bineplacut
Creatorului, mandru ca a putut plamadi din huma plina de tina o
asemenea frumusete. Atat de bucuros a fost, incat din cocoloasele de
plamada ramase, a rasarit pe cer LUCEAFARUL de noapte...
O floare ce-si trage seva din taramurile de basm ale Tarii numita
Romania, pe unde a haladuit candva Lumina insasi, cea din care avea sa
se intrupeze, peste veacuri, asemeni unui curcubeu, Poetul nepereche.
Insasi acea Lumina de care vorbeste Poetul: "La Steaua care-a rasarit/
E-o cale-atat de lunga,/ Ca mii de ani i-au trebuit/ Luminii sa ne-
ajunga".
Petalele rasfrante ale florii albastre se transforma noaptea intr-o
Stea norocoasa pentru acest neam harazit de bunul Dumnezeu, stea care
ne lumineaza, ba chiar stralumineaza bezna in care ne afunda parcam
tot mai mult. Nu este orb mai periculos decat cel care nu vrea sa
vada: noi de ce oare, sau unii dintre noi, nu vrem sa vedem frumusetea-
ntrupata in poemele eminesciene, care stralucesc de-ti iau ochii in
hrubele neputintei noastre?
Iata ca in vremuri de adanca disolutie morala, de terfelire
generalizata a valorilor, de ridicare la suprafata a gunoaielor de tot
felul, Steaua Eminescu devine inaccesibila, lumina ei orbeste, creeaza
o senzatie de disconfort, iar latratorii cu eventuale pretentii de
poet pretind ca ar fi si pentru ei loc sub Soare. Desigur, nu in
Soare, in plina Lumina, caci, impatimiti de intuneric, nu ar suporta
socul acestei regasiri cu propria origine, caci toti am fost, initial,
Fii ai Luminii, nu-i asa?!
Din neant s-au intrupat si sunt parjoliti de nesetea de repaos, adica
n-au hodina pana nu-l dau jos pe Eminescu de pe soclu, in speranta,
hilara, ca poate se vor cocota ei acolo intr-o zi. Ca n-au dram de
dreptate, o stim cu totii, asa cum cu totii ne intrebam: ce caine
turbat i-o fi muscat, de nu se mai opresc din defaimare?!
Din nefericire, la noi umbla inca o vorba ce tine de Evul Mediu: Pana
nu faci foc, nu iese fum! Si daca-i asa, iata ca autorii de manuale se-
nversuneaza sa-i acorde un spatiu tot mai restrans, inducand, ba chiar
inculcand copiilor ideea ca Eminescu nu mai merita citit... Atunci
cand, dimpotriva, stim cat se poate de bine ca la capataiul oricarui
Roman curat ar trebui sa stea, alaturi de Biblie, opera, cel putin
poetica, a Poetului. Iar la rasarit, acolo unde se asaza icoanele
intru cinstire la ruga de dimineata, ar trebui sa se afle si portretul
lui Eminescu...
Mii de ani i-au trebuit poporului nostru sa dea lumii o valoare ca
Eminescu. Iar cand ea a fost, in sfarsit, apreciata cum se cuvine,
|