|
Luna in poezia eminesciana
Lirica erotica eminesciana imbina sentimentul dragostei
pentru fiinta iubita cu adoratia fata de frumusetile natrurii caci
starea sufleteasca ia nastere, se implineste sau se consuma intr-un
decor mirific, de basm, ori intr-un cadru dezolant, mohorat, in
functie de natura sentimentelor exprimate.
Ca nocturn, Eminescu a stors mai toata esenta temei. Luna
este astrul endeosebi agreat de romantici. Pentru marele poet
viziunea spatiala nocturna nu este de conceput fara luna si vis. In
urmatoarele versuri din "Scrisoarea I" voluptoasa vapaie selenara
are o actiune purificatoare, tamaduitoare.
" Luna, tu stapan-a marii, pe a lumii bolta luneci
Si gandurilor dand viata, suferintele intuneci ..."
In finalul aceluiasi poem se reia tema influentei benefice a
lunii pentru fiinta umana:
" Intre ziduri, printre arbori ce se scutura de floare,
Cum revarsa luna plina linistita ei splendoare!
Si din noaptea amintirii mii de doruri ea ne scoate;
Amortita li-i durerea, le simtim ca-n vis pe toate,
Caci in propria-ne lume ea deschide poarta-ntrarii
Si ridica mii de umbre dupa stinsul lumanarii."
Chiar si in proza eminesciana tema lunii este prezenta. Sub
masca aerianului Ieronim, personaj mediator, transpare un Eminescu
in travesti a carui voce, adresandu-se candidei Cezara din nuvela
cu acelasi nume, tremura de emotie: "Priveste la luna (ii spune
el), luna miazanoptii - frumoasa ca un copil de patrusprezece zile
si - rece. Nu simti tu c-a incetat toata durerea vietii, orice
dorinta, orice aspirare in privirea acestui mandru tablou din care
faci si tu parte? ..."
Cu structura lor bipolara Scrisorile opun realitatii
contemporane imperfecte "lumina blandei lune" sub care se
articuleaza imagini de vis, intr-o durata ideala. Lumea poetului e
autoiluzionare (pare, parca), dimensiunile se amplifica pana la
fantastic, lucrurile devin unduitoare.
Curenti si impulsuri contrarii, de la pamant spre luna si
invers, rastoarna normele obisnuite, inlocuindu-le cu altele, de
glorioasa frumusete:
"Luna ... luna iese-ntreaga, se inalt-asa balaie
Si din tarm in tarm dureaza o carare de vapaie [...]
Si cu cat lumina-i dulce tot mai mult se lamureste,
Cu-atat valurile apei, cu-atat tarmul parca creste,
Codrul pare tot mai mare, parca vine mai aproape ..."
( Scrisoarea IV )
" Mii pustiuri scaneiaza sub lumina ta fecioara,
Si cati codri-ascund in umbra stralucire de izvoara!
Peste cateva mii de valuri stapanirea ta strabate,
Cand plutesti pe miscatoarea marilor singuratate!
Cate tarmuri inflorite, ce palate si cetati,
Strabatute de-al tau farmec tie singura-ti arati! "
|