|
LUMINI $I SUNETE
BACOVIENE
George Bacovia, pseudonimul lui G. Vasiliu, a fost poet roman
$i a trait intre anii 1881 - 1957 (s-a nascut la Bacau). A fost cel mai
ilustru reprezentant al simbolismului romanesc. Lirica sa ("Plumb",
"Scantei galbene", "Stan^e burgheze") exprima sentimentul izolarii,
monotonia vie^ii burgheze, obsesia mor^ii, nevroze $i atitudini halucinante
in decorul dezolant al periferiei provinciale. A scris poeme in proza
("Buca^i de noapte", "Dintr-un text comun") pentru care a ca$tigat premiul
na^ional in 1934.
Nu po^i fii judecatorul unei opere (nici chiar daca e$ti
autorul ei), fara sa-i alterezi "sunetul sau sensul" (Valery).
Nu exista o metafizica propriu - zisa la Bacovia, dar
nelini$tea moral - religioasa apasatoare este un "suras deasupra
filozofiei". Nefiind un poet la limbajului, se lasa, totu$i, provocat de
acesta cand ruptura, ambiguul pun stapanire pe spiritul sau. Contrar
opiniilor de pana acum, Bacovia este un "copil divin" (Jung) care, in
fiecare toamna, se autoregenereaza in spa^iul sacru, in loc sa afirme ca n-
a mai murit. Pierzandu - $i prezen^a, el este geamanul apei: fara varsta,
fara loc, fara forma, doar un arheu plangand. El se iube$te numai in starea
aceasta, piere numai in starea aceasta, caci piere depa$indu-se. El nu
vorbeste "direct" cu nimeni, cu nimic.
"Exista o atmosfera bacoviana: o atmosfera de cople$itoare
dezolare, de toamna cu ploi putrede, cu arbori cangrena^i, limitata intr-un
peisagiu de mahala de ora$ provincial, intre cimitir $i abator, cu casu^ele
cinchite in noroaie eterne, cu gradina publica rava$ita, cu melancolia
caterincilor $i cu bucuria panoramelor in care "princese ofteaza mecanic in
racle de sticla"; $i in aceasta atmosfera de plumb, o stare sufleteasca
identica: o abrutizare de alcool, o deplina dezorganizare sufleteasca prin
gandul mor^ii $i al neantului, un vag sentimentalism banal, in tonul
caterincilor, si macabru, in tonul papu$ilor de ceara ce se topesc, o
descompunere a fiin^ei organice la mi$cari silnice $i halucinante, intr-un
cuvant, o nimicire a vie^ii nu numai in formele ei spirituale, ci $i
animale". (S. Lovinescu)
Daca poezia romaneasca este elegiata in esen^a sa, Bacovia o
intoarce la stadiul de bocet, Miori^a fiindu-i "mama pierduta". Monologul
in vid ii este eliberare $i metamorfoza: el refuza ecoul limitelor,
inlocuindu-l cu ecourile unor cuvinte glosatoare de plans si strigat.
Muzica este mi$carea tacerii, dar tacerea lui este un apel la apusuri
diafane unde un niciodata al iubirii se converte$te in niciodata al vie^ii.
Nu traie$te decat in func^ie de el insusi. Copilaria l-a "deviat muzical"
$i antropologic: de aici metafizica plansului - ras, a dereglarii erotice
in direc^ia povestirii. Sensibilitatea lui - eternitatea negativa. Izgonit
$i din propriul sau amor defunct, ridicat la rang de univers, el aude
timpul: in jurul acestui auz te |