|
Mihai Eminescu: Luceafarul
Luceafarul este publicat in anul 1883 in Almanahul Societatii
Academice Social Literare "Romania Juna" din Viena. Revista Convorbiri
literare a reprodus versiunea din almanah, iar T. Maiorescu publica poemul
in editia sa de versuri de la sfirsitul anului 1883. Luceafarul este un
poem romantic pe tema destinului omului de geniu. Aceasta idee este
prezenta si in poeziile de tinerete ale lui M. Eminescu, dintre care
amintim Gemenii, Povestea Dochiei si Ursitorile in care Dochia este simbol
al existentei Daciei. Ideea geniului nemuritor in stele si in "Povestea
magului calator in stele" si "Peste codrii sta cetatea", in care
prezentarea eroilor ne duce cu gindul la Luceafarul. Aici el, Zburatorul
apare descris: "cu par lung de aur moale, / si cu ochii plini de jale /
trestia-l incununeaza / hainele-i scintejaza / haine lungi si stravezii /
pare un mort cu ochii vii".
Ideea Luceafarului dateaza de la Berlin, cind a citit un jurnal de
calatorie a lui Richard Cunici: "Bucuresti si Istambul", "Povestiri
romanesti, unguresti, turcesti". Acest jurnal cuprinde si doua basme,
culese de Cunici in Muntenia. Cele doua basme au fost versificate de M.
Eminescu sub titlul: "Fata in gradina de aur", iar al doilea: "Miron si
frumoasa fara corp".
Fata in gradina de aur: un imparat avea o fata de o frumusete fara
pereche. Ca sa o puna la adapost o duce impreuna cu roabele ei intr-o vale
stearpa intre munti, si o inchide intr-un palat cu gradina de aur. De ea se
indragosteste un zmeu, care se metamorfeaza in stea si sub chipul unui
tinar frumos patrunde in castel si o invita pe fata sa-l urmeze in nori,
aproape de soare. Fata il refuza, fiindca o arde caldura soarelui. Zmeul se
metamorfozeza apoi in ploaie si tot sub forma unui tinar frumos o invita pe
fata in fundul marii. Fata il refuza din nou, datorita senzatiei de
raceala. In acest timp un fecior de imparat afla de frumusetea fetei si
ajutat fiind de sfinta Miercuri, Vineri si Duminica intra in palat si ii
propune fetei sa fuga cu el. Fata accepta. Razbunarea zmeului difera in
basm si in versificatie. In basm zmeul din ochii caruia curg margaritare
rastoarna o stinca peste fata, iar pe fecior il lasa sa moara in valea
aducerilor-aminte. In versificatie M. Eminescu indulceste finalul, zmeul
blestemind pe cei doi: "un chin s-aveti de a nu muri deodata".
Miron si Frumoasa fara corp: Miron este un fiu de cioban caruia
ursitoarele i-au harazit(j |