|
O scrisoare pierduta
S-a spus ca una din principalele trasaturi ale originalitatii lui
Caragiale sta in faptul ca personajele sale comice sunt prototipuri de
imbecili[1]. Desigur nu e vorba de niste imbecili din nastere, de cazuri
clinice, ci de niste indivizi cu o imbecilitate castigata in mediul social
care le-a imprimat un anume automatism de gandire, de vorbire si actiune,
un comportament ilogic si absurd din punctul de vedere al unui om
inteligent.
Cel mai tipic imbecil din intreaga opera a lui Caragiale ni se pare a
fi Take Farfurdi, personajul din O scrisoare pierduta. O concurenta ar
putea veni din partea lui Agamita Dandanache, daca, in cazul acestuia din
urma, imbecilitatea nu ar fi complicata cu ramolismentul. Farfuridi este
insa imbecilul pur, pentru ca scriitorul - si odata cu dansul cititorii si
spectatorii - au satisfactia si bucuria de a descoperi in el legi,
fenomene, aspecte si tablouri de epoca imposibil de infatisat altfel.
Personajul e o monstra edificatoare. El seamana cu o jivina fantastica,
insa teribil de reala, prin arta cu care dramaturgul o impune constiintei
noastre : groteasca imagine, marita ca de niste aparate optice, ne ajuta sa
reconstruim o epoca.
Deposedat - cu cruzime - de catre autor , de orice urma de
inteligenta, Farfuridi, ca om politic, isi cunoaste foarte bine interesele,
printr-un soi de instinct si automatism de speta, intocmai ca Agamita
Dandanache, care pastreaza scrisoarea, in virtutea faptului ca asa
procedeaza toti cei din familia sa, incepand de la `48[2]. Are antene
ultrasensibile pentru a adulmeca tradarea care era pe punctul de a se pune
la cale de catre Joitica si grupul ei. Stie, din instinct de speta, ca
tradarea e in firea lucrurilor. Ceea ce il nelinisteste este faptul de a fi
exclus de la beneficiile ei : " la urma urmei, fie si tradare - dar s-o
stim si noi". Automatic (insa spunand, tocmai din acesta cauza, numai
adevarul !), Farfuridi declara solemn si paradoxal ca iubeste tradarea dar
uraste pe... tradatori, adica pe cei care-l exclud de la profiturile ei.
De aici pana la enormitatea pe care Caragiale i-o atribuie nu mai e decat
un pas. Caci ipochimenul, in naivitatea si prostia-i teribila, asociaza la
iubirea lui pentru tradare pe Stefan cel Mare, pe Mihai Bravul, pe Vlad
Tepes si pe Mirecea cel Batran : "...De aceea eu intodeauna am repetat cu
strabunii nostrii, cu Mihai Bravul si Stefan cel Mare: iubesc tradarea (cu
intentie) dar urasc pe tradatori...Pentru ca eu am zis-o cu strabunii
nostri, cu Mirecea cel Batran si cu Vlad Tepes, neica Zahario: imi place
tradarea, dar..."etc.
Personajul e simpatic si amuzant pentru ca momentan nu stie ce spune
si e odios pentru ca stie foarte bine ce vrea, la urma urmei:
chiverniseala proprie. Ca aparitie personal |