|
SBURATORUL
Publicata pentru prima oara in 1843, poezia "Sburatorul" , reprezinta
capodopera liricii lui Ion Heliade Radulescu.
Sursa poeziei consta intr-o credinta populara care a generat mitul erotic
al Sburatorului. In folclorul romanesc , Sburatorul este o semidivinitate
erotica, un demon simbolizand chinurile iubirii . El este conceput ca
putandu-se metamorfoza in sarpe, zmeu sau sul de foc spre a patrunde
nestiut in casa, unde se transforma intr-un tanar frumos si pasionat, care
isi chinuieste victima (fata sau femeie matura), tulburand-o pana la
epuizare cu senzatia chinuitoare a dragostei neimplinite.In fond el apare
in vis, uneori ca semizeu acoperit cu solzi argintii si cu aripi albe pe
umeri. Folclorul erotic consacra Sburatorului cantece lirice,farmece, vraji
si descantece.
Tema poeziei este zbuciumul sufletesc al unei tinere care traieste primii
fiori ai iubirii.
"Sburatorul" este o balada, lirismul fiind infatisat sub forma epica.
Compozitional, poezia este alcatuita din trei tablouri ce pot fi
considerate secvente epice: monologul Floricai, tabloul inserarii (pastel)
si dialogul celor doua femei care observa patrunderea Sburatorului in casa
fetei. Dramatismul primei parti este atenuat de calmul naturii evocate in
pastel si de sclipirile de umor popular din dialogul final.
Pe parcursul poemului se produce gradat trecerea de la psihologic la
fantastic, de la cazul particular al sentimentului Floricai la cazul
general al unui sentiment si al unei suferinte a varstei adolescentine.
Tranzitia se realizeaza prin evocarea unei nopti pline de vraja in care
fantasticul devine posibil. Poemul are o constructie circulara, banuiala
confuza a Floricai ( "o fi vrun zburator!") fiind confirmata in final de
observatia suratelor.
Monologul fetei debuteaza abrupt cu exclamatia Floricai ce atrage atentia
mamei asupra suferintelor care o macina: "Vezi, mama, ce ma doare! ".
Urmeaza enumerarea unor trairi fizice, a unor suferinte organice pe care
fata incearca disperata sa si le explice. Frecventa punctelor de suspensie
sugereaza rasuflarea intretaiata, pauzele consacrate cautarii cuvintelor
care sa aproximeze chinurile de nespus.
Uimesc senzatiile contrastante, durerea fizica fiind amplificata de
incapacitatea exprimarii unor asemenea fenomene antitetice care prevestesc
acel "farmec dureros" al poeziei eminesciene, dorul ca stare sufleteasca
ambivalenta :
" Un foc s-aprinde in mine, racori ma iau la spate,
Imi ard buzele, mama, obrajii-mi se palesc!
Ah! inima-mi zvacneste!... si zboara de la mine!
Imi cere... nu-s' ce-mi cere! si nu stiu ce i-as da;
Si cald si rece, uite, ca-mi furnica prin vine;
In brate n-am nimica si parca am ceva;(...)
Ia pune mana, mama,- pe frunte, ce sudoare!
Obrajii ... unul arde si altul mi-a racit!"
Frecventa exclamatiilor si a adresarilor ("vezi", "mama", "uite", "ma
vezi?", "maicuta") , repetitia("si |