|
Dorinta
De Mihai Eminescu
Poezia a aparut in revista " Convorbiri literare" la 1 septembrie
1876, impreuna cu poeziile " Lacul", " Craiasa din povesti" si "
Melancolie".
" Dorinta" apartine genului liric si este o idila clasica ( o poezie
de dragoste si de natura ).
Titlul este exprimat prin substantivul comun format cu sufixul "inta"
de la substantivul "dor" , cuvant cu mare incarcatura afectiva.
Tema este aspiratia de implinire a iubirii ireale in mijlocul naturii.
In prima strofa intensitatea chemarii de dragoste este evidentiata de
verbul "vino" la modul imperativ ; cadrul naturii ocrotitoare si
misterioase unde doreste poetul sa-si traiasca fericirea este codrul cu
izvorul " Care tremura pe prund" , cu prispa de brazde si copacii aplecandu-
si crengile ca un gest simplu si primitor. Fiecare din cele trei elemente
are o semnificatie aparte : codrul-simbol al permanentei vegetale sugereaza
eternitatea iubirii , personificarea izvorului ( prezent in fiecare din
operele de dragoste ale lui Eminescu sub mai multe forme cum ar fi "apa" ,
"balta") prin intermediul verbului "tremura", epitetul metaforic "plecate
(crengi)" si metafora "prispa cea de brazde" evidentiaza comuniunea dintre
om si natura ocrotitoare, partasa la bucuria dragostei. Imaginile vizuale
se contopesc cu cele auditive pentru a reda cat mai expresiv tabloul
locului ocrotitor pentru poet ( "Care tremura pe prund" , "crengi plecate o
ascund" )
In strofa a doua ca si in celelalte poezii eminesciene de dragoste si
de natura ( "Sara pe deal" , "Lacul" , "Craiasa din povesti" ) iubirea este
traitain planul visului. In asteptarea fiintei dragi , indragostitul isi
imagineaza clipa mult dorita. Verbele la modul conjunctiv ( sa alergi, sa
cazi , sa desprind , sa rad) sugereaza
posibilitatea implinirii aspiratiei; faptul ca sunt verbe de miscare releva
intensitatea sentimentelor, la fel si adjectivul "intinse" prin care se
surprinde nerabdarea imbrasitarii.
In strofa a treia poezia iubirii tainice este scoasa in evidenta prin
repetitia "singuri-singurei" si prin epitetul personificator "infiorate".
In parul fetei teiul isi va cerne floarea, ca o binecuvantare si ca o
mangaiere a naturii vesnic tinere ca si iubirea fara de care viata ar fi
lipsita de frumusete. Forma verbala inversa "sede-vei" si cu cuvantul
popular "singurei" contribuie la schitarea unei atmosfere familiare si la
autenticitatea operei.
In strofa a patra intalnirea, vazuta ca un ritual, atinge emotia
maxima prin gestul candid al fruntii culcate pe bratul celui drag si prin
voluptatea sarutului. La nivel morfologic delicatetea apropierii este
surprinsa prin adverbul "incet" iar adjectivele : "alba" si "galben",
epitete din punct de vedere stilistic subliniaza puritate |