|
Din punct de vedere istoric, r?d?cinile jocului se pierd în negura timpurilor. În opinia lui Johan Huizinga, „jocul este mai vechi decât cultura, pentru c? no?iunea de cultur?, oricât de incomplet ar fi ea definit?, presupune în orice caz o societate omeneasc?, iar animalele nu l-au a?teptat pe om ca s? le înve?e s? se joace. Ba chiar se poate afirma, f?r? risc, c? civiliza?ia omeneasc? nu a ad?ugat nici o caracteristic? esen?ial? no?iunii generale”.
Jocul apare ca un fenomen complex, ce poate fi definit într-o varietate de moduri. În general, acest termen denume?te „ac?iunea de a (se) juca”, o „activitate distractiv? practicat? din pl?cere, mai ales de c?tre copii”. Conform „Dic?ionarului de simboluri”, „jocul este, fundamental, un simbol al luptei, al luptei cu moartea (jocurile funerare), cu elementele (jocurile agrare), cu for?ele potrivnice (jocurile r?zboinice), cu sine (cu propria fric?, sl?biciune, îndoial? etc.)”. Dup? Roger Caillois, el este „nu numai activitatea specific? pe care o denume?te, ci totalitatea figurilor, simbolurilor sau instrumentelor necesare activit??ii respective, sau func?ion?rii unui ansamblu complex”. În opinia lui Herbert Spencer, jocul reprezint? o „exersare artificial? a energiilor. Este o form? de socializare, în care individul se construie?te pe sine din interior, dar fiind o fiin?? social?”.
|