|
Bacovia devine un poet cu un contur distinct de la primul s?u volum de poezii Plumb, prin care se impune ca un poet autentic ?i original, cu o tonalitate cu totul nou? în poezia noastr? de pân? atunci. În cadrul poeziei noastre simboliste, al?turi de Dimitrie Anghel, de Ion Minulescu ?i al?ii, Bacovia ocup? un loc aparte. Motivelor florale ?i insinuanta de melancolie ale lui Anghel, celor exotice ?i fanteziste ale lui Minulescu, Bacovia le-a al?turat peisajul vârstelor geologice, decorul a?ez?rilor lacustre, ca ?i viziunile provinciale mohorâte ?i funeste din Plumb. Prin poeziile sale, el creeaz? înc? de la început - cum avea s? scrie E. Lovinscu - ”o atmosfer? de cople?itoare dezolare, de toamne reci cu ploi putrede, cu arbori cangrena?i, limitat într-un peisagiu de mahala de ora? provincial, între cimitir ?i abator, cu c?su?ele scufundate în noroaie eterne, cu gr?dina public? r?v??it?, cu melancolia caterincilor ?i bucuria panoramelor, o atmosfer? de plumb, în care plute?te obsesia mor?ii ?i a neantului o descompunere a fiin?ei organice “.
Cerul poeziei bacoviene e greu, de plumb, în?bu?itor ?i du?m?nos, gata parc? s? se pr?bu?easc? peste oameni, s?-i striveasc?; orizontul între marginile c?ruia aceast? poezie î?i vibreaz? acordurile sumbre este închis cenu?iu, str?b?tut de corbi negri, “corbii poetului Tradem ?i ai lui Edgar Poe, care taie v?zduhul “diametral” singuratici sau în stoluri dense, lugubre”.
În volumul Plumb (1916) se creeaz? îndeosebi o viziune de infern, prin evocarea ploilor lungi, despletite ?i reci, a z?pezilor nesfâr?ite, care iarna îngroap? totul sub c?derile lui continui, viziunea ospiciilor, abatoarelor ?i c?r?mizilor din care se aude metalic ?i sonor cântecul trist ?i deprimant al fanfarei militare, într-un cuvânt o lume a dezn?dejdii, absurd? ?i halucinant?.
Cu volumul Scântei galbene (1926) orizontul poeziei bacoviene pare s? se lumineze un moment, umbra continu? de plumb e dat? pu?in la o parte, ?i în locul priveli?tilor dezolante, se profileaz? burguri medievale ?i voievozi în haine violete, dintr-un îndep?rtat secol al XV-lea. Atmosferei macabre ?i ap?s?toare i se substituie acum un aer de idil? prim?v?ratic?, madrigalul în locul litaniei ?i ironia î?i schi?eaz? zâmbetul complice.
|