|
Bacovia - Cuptor
Poezia monocorda bacoviana are o determinanta constanta in simbolismul
si mesajul sau: recurenta sentimentului mortii, al degradarii si al
neantizarii lumii, urmata de dezintegrarea si pierderea eului liric. In
acelasi spirit, poemul "Cuptor", aparut in volumul de debut al poetului
George Bacovia, "Plumb" din 1916, este o poezie de atmosfera citadina
macabra, din care eul liric incearca sa evadeze si sa se salveze.
Moartea este o prezenta deprimanta in peisajul citadin, acei cativa
morti din oras fiind un focar al morbiditatii care infecteaza intreaga
lume. Prezenta mortii nu e sugerata, ci este exprimata direct, este
cunoscuta si, precum in fata fatalitatii, acceptata drept realitate cu o
resemnare trista. In prima secventa poetica, eul liric bacovian renunta la
ipostaza aproape tipica a insinguratului si incearca sa se salveze prin
acea iubita, un ultim refugiu si o ultima speranta de salvare de la pieire.
Constatarea mortii omniprezente provoaca depresia si o disperare paradoxal
calma, controlata, insa inecata in tristete. Stigmatul mortii se extinde si
asupra celor vii, care se misca descompusi, in decorul infiorator al
cadavrelor in putrefactie. Acest simbol central al cadavrului tese in jurul
sau o plasa morbida si infecta a mortii chinuite, a mortii blestemate, o
tortura pentru fiinta umana care isi ispaseste pacatele inca inainte de a
muri. Fiintei umane ii este ridicat un piedestal, acel catafalc, insa nu
pentru a fi preamarita. catafalcul acesta este un catafalc al condamnarii
si al chinului. Speta umana e sortita pierii in mediul sau urban, citadin,
in care esenta naturii sale este pierduta. S-ar putea face o conexiune cu
ideea de desacralizare a lui Eliade. Omul si-a pierdut radacinile si
legaturile cu arhaicul, implicit cu natura si cu viata plina de seva,
mediul pe care si l-a creat este profan si murdar, il ucide pe creatorul
sau incetul cu incetul. Insa in viziunea bacoviana, exprimata in a doua
secventa poetica, conditia primara a fiintei umane nu este pierduta intru
totul. In ultimele zbateri ale vietii, natura de fiinta creata a omului se
reafirma, cei vii nu intra in catalepsie si in uitare chinuita, ci lutul
lor asuda. Moartea este deci nu numai un blestem, ci si o purificare.
Dezumanizarea si desacralizarea sunt descompuse de moarte, iar lutul
primar, lutul biblic redevine conditia in care omul se afla neajutorat in
fata sortii sau in fata lui Dumnezeu, care acum a ales moartea pentru
creaturile sale. Atmosfera poemului se aseamana cu plagile abatute asupra
Egiptului, moartea si mirosul pestilential al cuptorului bacovian se
alatura in anatema lor broastelor, intunericului si molimelor lui Moise. In
acest cadru apocaliptic, eul liric bacovian, sub semnul depresiei si
disperarii, isi vede propria iubita deformata de topirea |