|
Ana Blandiana - "Anotimpuri in proza"
Prezenta editie a Celor patru anotimpuri este o reeditare a volumului
de proza fantastica al Anei Blandiana, aparut in 1977 si respins initial de
cenzura, cu motivatia "tendinte antisociale".
Ce se va fi sanctionat prin aceasta eticheta? Vom putea raspunde precizind
natura fantasticului acestei proze. Pentru Ana Blandiana, fantasticul nu
este opus realului, ci este o ipostaza mai plina de semnificatii a
realitatii. Astfel poate fi citit tabloul multimilor care vietuiesc
exuberant, complice in spatii si momente degradate, absurde si terifiante
din episoadele-cheie ale celor patru povestiri: teatrul din Capela cu
fluturi, apocalipsul din Orasul topit, cortegiul funerar din Dragi
sperietori, amintirea arderii cartilor din Amintiri din copilarie.
Autorul postfetei, Dan Cristea, vorbeste despre fantasticul politic, gen
cultivat intens in anii '60 in literatura romana. Ipostazele echivocului,
ale incertitudinii sau ale ambiguitatii fantastice, care ar tine, in acest
tip de scriitura, de natura politicului si a interdictiei totalitare,
motiveaza, in viziunea criticului amintita clasificare. Exista pasaje
explicite in toate textele cuprinse in volum, senzatiile de angoasa, de
perturbare de sensuri putind fi asociate aceleiasi categorii a
fantasticului, ilustrat intotdeauna de o criza a sensului si a perceperii
lumii. Din diverse perspective, lumea din text este supusa agresiunii,
invaziei descompunerii. Criza fantasticului consta in interogarea sensului
si a interpretarii lumii, manifestindu-se paralel cu o miscare de
interiorizare care conduce la introspectia eului narator. In ultima
analiza, nota distinctiva a fantasticului este solidara cu constiinta
pluralitatii reprezentarilor de sine. Imaginile dublului, ale traversarii
mai multor medii si straturi de reflectare si iluzie optica, temele
replierii in sine a naratorului se circumscriu aceluiasi nucleu de
semnificatii.
Proza Anei Blandiana se deschide si unei lecturi de tip poetic. Personajele
devin simboluri, semne in pagina, perceptiile sint diafane, cel mai stabil
dintre ele - personajul narator - traind perpetuu o viata dubla intre vis
si realitate. Starea de recul, de inchidere in sine, un fel de crepuscul al
constiintei, plutind intr-o inertie fabuloasa, mediaza de fiecare data
aparitia fantasticului. Scriitoarea recunoaste ca motorul reprezentarilor
nu este memoria propriu-zisa ci "cea senzoriala si cea a visului care-si
pastreaza intreaga acuratete" (Dragi sperietori).
In prima povestire, Capela cu fluturi, dind curs placerii "ilicite" de a
hoinari la intimplare pe strazi, personajul narator descopera o biserica in
care ninge feeric. In momentul urmator, o alta revelatie ii stirneste
perplexitatea si revolta: un perete vertical din altar este acoperit in
intregime cu fluturi zburind apoi lasciv si asezindu-se pe peretii pictati
ai bisericii. Fiintele teribile rezultate din suprapunerea imaginilor de
sfinti si fluturi par desprinse din pictura baroc |