|
Conceptul de universitate a avut, de-a lungul vremii, acceptii diferite de cele actuale. “Ceea ce denumea termenul universitate nu era o scoala, ci o forma de organizare - a studentilor, sau a profesorilor; sau împreuna a studentilor si profesorilor - pe o baza asociativa” (Ovidiu Drimba, în “Istoria culturii si civilizatiei”, III). Asa cum o arata si sensul latin al cuvîntului (universitas - totalitate) universitatea era o adunare recunoscuta ce includea totalitatea membrilor unei asociatii constituite. Mai mult, “ca institutie didactico-stiintifica, aceasta forma de învatamînt se numea studium generale. Generale, nu pentru ca programa de studii ar fi inclus toate disciplinele, ci pentru ca scolarii proveneau din toate regiunile Europei”. Pentru a fi “general”, un studium trebuia sa includa în programa, pe lînga “artele liberale” cel putin una dintre facultatile “superioare” ca teologia, dreptul sau medicina. O definitie clara a universitatii din secolul al XIII-lea ne-o da Jacques Paul citat de acelasi Ovidiu Drimba: “universitatea este o federatie de scoli. Fiecare în disciplina sa este completa. Scolile sînt deci rivale între ele. Statutele universitatii au ca scop sa organizeze în mod loial aceasta concurenta, sursa de emulatie, exact cum procedeaza corporatiile de mestesugari”. Nu voi vorbi aici de motivele care duceau la diferitele societas ale studentilor sau ale profesorilor, desi autorul prezinta aspecte extrem de interesante asupra subiectului, ci ma voi rezuma la a mentiona ca aspectul social, politic chiar, avea un rol extrem de important. Dar ceea ce intereseaza aici este faptul ca universitatea presupune etimologic o societate, o comunitate. Relevanta în aceasta directie este precizarea autorului conform careia “papii se adresau crestinilor dintr-o anumita regiune cu universitas vestra”.
Altfel spus, orice comunitate care se întelege si este privita ca atare poate fi denumita ca universitas; deci monahii egipteni adunati în grupuri de ucenici si parinti, care convietuiau dupa reguli general acceptate si în acelasi timp diferentiate dupa specificul fiecarei “familii”, alcatuiau o universitas ce difera de cea apuseana din secolul al XIII-lea doar prin natura regulilor de convietuire si a motivelor care le determina. În plus, se poate vorbi chiar de un studium generale, cît timp ne referim nu la “arte liberale” sau “facultati superioare” ci la faptul ca ucenicii veniti în pustie puteau sosi din orice colt al lumii ortodoxe. Însa, scopul universitatilor apusene, ca si al monahilor rasariteni, nu difera în esenta. Acest lucru îl arata si textul prin care împaratul Frederic Barbarosa va recunoaste formal în 1155, printr-un privilegiu imperial, drepturile magistrilor si studentilor universitatii din Bologna; textul în cauza îi defineste pe profesori drept cei care “dau învatatura despre legile divine si sacre”, zicînd mai departe: “caci, întrucît faptuind lucruri bune merita lauda si protectia noastra, socotim ca se cuvine ca pe toti aceia prin a caror stiinta e luminata lumea, iar viata supusilor e îndreptata catre Dumnezeu si de noi, servitorii Sai, sa îi aparam cu o dragoste fata de orice nedreptate”. Profesorii sînt cei care, iata, învata despre “legile divine si sacre”, mai familiar spus, dumnezeiesti si sfinte. Prin stiinta lor este “luminata lumea”, ucenicii lor fiind îndreptati “catre ascultarea de Dumnezeu”. Mai mult, virtutile de
|