|
Necesitatea ?i în întâmplarea reprezint? dou? modalit??i polare (diferite, dar corelate reciproc) de existen?? sau de devenire a sistemelor, de realizare a unor tendin?e posibile ale acestora.
Necesitatea reprezint? o modalitate de existen?? sau de manifestare a unor st?ri, propriet??i, raporturi sau tendin?e ale sistemelor, care decurge din natura intern? a acestora ?i în condi?ii constante se desf??oar? cu inevitabilitate, într-un anumit fel ?i nu în altul. Necesitatea determin? esen?a ?i integrativitatea sistemelor, direc?ia lor principal? de mi?care ?i dezvoltare, anulând sau subordonând alte tr?s?turi sau direc?ii de evolu?ie ale acestora.
Opus? necesit??ii, întâmplarea reprezint? o modalitate de existen?? sau de manifestare a unor st?ri, propriet??i, raporturi sau tendin?e ale sistemelor, care decurge din factori periferici sau exteriori ai acestora ?i se caracterizeaz? prin variabilitate ?i inconstan??, putând s? se produc? sau nu, s? se produc? într-un fel sau altul, f?r? s? afecteze esen?a ?i integrativitatea sistemelor.
De?i, prin rolul lor diferit în determinarea sistemelor, se opun, necesitatea ?i întâmplarea se presupun totodat? ?i se coreleaz? reciproc. Necesitatea caracterizeaz? determinarea calitativ? a sistemului, îi condi?ioneaz? esen?a, iar întâmplarea îl afecteaz? în mod ocazional ?i inconstant, condi?ionând particularit??ile fenomenaliz?rii esen?ei acestuia.
Necesitatea ?i întâmplarea sunt moduri de manifestare caracteristice nu numai realului, ci ?i ale posibilului; ele nu pot îns? caracteriza imposibilul, deoarece acesta nu posed? atributele de existen?? ?i devenire. Ca forme de manifestare ale posibilului, necesitatea caracterizeaz? perspectivele pe care le au sistemele, direc?iile sau tendin?ele lor fundamentale de evolu?ie, iar întâmplarea creeaz? câmpul de variabilitate în diacronia obiectiv? a sistemelor, jocul oscilatoriu al posibilit??ilor alternative ulterioare pe care le au acestea.
A?adar, necesitatea ?i întâmplarea sunt modalit??i obiective universale ?i complementare ale existen?ei ?i ale devenirii, aflate într-un raport de unitate contradictorie. Ele nu se pot manifesta izolat, în stare pur?, ci doar în corela?ie ?i dependen?? reciproc?, constituind aspecte ?i laturi diferite ale structurii ?i dinamicii aceluia?i sistem. Aspectele întâmpl?toare înso?esc totdeauna necesitatea, dar se subordoneaz? acesteia, a?a cum particularul se subordoneaz? generalului ?i fenomenul, esen?ei.
Gândirea materialist? a manifestat în toate epocile preocupare pentru în?elegerea caracterului necesar al desf??ur?rii necesar fenomenelor; filosofia materialist? premarxist? a mers îns?, în mod invariabil, pe linia opozi?iei absolute dintre necesitate ?i întâmplare, absolutizând – de regul? – necesitatea ?i negând existen?a obiectiv? a întâmpl?rii.
În aceast? manier? apare în?elegerea necesit??ii lui Democrit, care vede ordinea primar? a lucrurilor în mi?carea riguros necesar? a atomilor pe vertical?. Întâmplarea, considerat? de el ca un fenomen necauzal, este exclus? din ordinea lucrurilor, iar afirmarea ei este pus? pe seama ignoran?ei.
Materialismul modern a p?strat, de asemenea, convingerea c? în natur? totul exist? ?i se desf??oar? în mod necesar ?i c? noi calific?m drept întâmpl?toare acele fenomene (necesare) ale c?ror cauze nu ne sunt înc? cunoscute. Spinoza considera, de exemplu, c? un fenomen este calificat ca întâmpl?tor din cauza imperfec?iunii cuno?tin?elor noastre ?i c? aprofundarea acestora duce la suprimarea întâmpl?rii. Iar d’Holbach afirma c? “noi îi atribuim hazardului toate efectele a c?ror leg?tur? cu cauzele lor nu o vedem. A?adar, folosim cuvântul hazard pentru a ascunde ne?tiin?a noastr? cu privire al cauza naturale care produc efectele…; nu exist? nici hazard, nici ceva neprev?zut în aceast? natur?, unde nu exist? efect f?r? cauz?
|