|
In cadrul dezvoltarii psihice si al formarii personalitatii adulte, invatarea ocupa un loc central, datorita faptului ca prin invatare individul dobândeste noi comportamente. Incepând cu deprinderile si priceperile si terminând cu cunostintele si operatiile intelectuale, toate se dobândesc prin activitatea de invatare. A.N. Leontiev definea invatarea ca fiind “procesul dobândirii experientei intelectuale de comportare”, intelegând prin aceasta asimilarea de informatii si, mai mult decât atât, formarea gândirii, a sferei afective, a vointei, deci formarea sistemului de personalitate.
Data fiind importanta invatarii, in desfasurarea ei sunt implicate si celelalte procese si activitati psihice, existând relatii de interdependenta: pe de o parte toate procesele si functiile psihice sunt antrenate in cadrul invatarii, iar pe de alta parte ele insele sunt constituite si structurate prin actul de invatare. Deci, se poate spune ca invatarea antreneaza intreg psihicul si are un rol generativ, formativ si constructiv fata de acesta.
Teorii ale invatarii
O scurta incursiune in istoria diferitelor teorii ale invatarii arata complexitatea acestui proces, care a fost abordat in mod diferit de-a lungul timpului de catre oamenii de stiinta si care nici astazi nu este un subiect lipsit de controverse.
Primele teorii aparute ale invatarii au fost teoriile lui I.P. Pavlov, E. Thorndike si Watson, care cautau explicarea invatarii prin prisma teoriilor asociationiste ale lui H. Spencer si H. Taine. Pavlov definea invatarea intr-un mod simplist, ca pe o substituire de stimuli, realizata intern prin formarea temporara a unor legaturi intre diferiti centri nervosi, si considera drept factori principali ai invatarii intaririle aplicate subiectului, imitatia si curiozitatea lui. Thorndike a formulat “legea efectului”: invatarea este o succesiune de incercari si erori, din care subiectul retine incercarile soldate cu succese si respinge caile ce au dus la esec. Deci, invatarea in conceptia lui Thorndike este o substituire de reactii, având la baza formarea de conexiuni in creier, de unde si numele de “conexionism”. Watson a fost adeptul unei psihologii strict obiective, pe baza observatiei comportamentului (behaviorism). Dupa Watson, invatarea era o succesiune de reflexe conditionate.
Aceste teorii asociationiste au fost infirmate de experientele ulterioare, care au dovedit ca, chiar si in cele mai simple forme ale ei, invatarea antreneaza intreaga viata psihica: procesele de cunoastere, afectivitatea, priceperile motorii, vointa.
O alta teorie a invatarii se desprinde din teoria psihogenezei operatiilor intelectuale, datorata lui J. Piaget. Acesta a demonstrat pe baza observatiilor facute asupra intelectului copiilor de diferite vârste, ca actiunile mintale, operatiile mentale se nasc prin interiorizarea actiunilor reale. “Epistemologia genetica” fondata de Piaget a influentat in mod pozitiv psihologia contemporana si studiile asupra invatamântului.
Teoria genetic-cognitiva a lui J. Bruner a fost fondata pe baza operei lui Piaget. El prezinta posibilitatea cunoasterii lumii astfel:
1. Modalitatea activa, realizata prin manipularea libera a obiectelor si exersare (indispensabile in formarea priceperilor si deprinderilor, dar si in achizitionarea primelor cunostinte). Aceasta modalitate este caracteristica primilor ani ai vietii.
2. Modalitatea iconica se bazeaza pe imagini mai ales vizuale fara manipulare efectiva (caracteristica vârstei intre 5 si 7 ani).
3. Modalitatea simbolica, atunci când simbolurile (cuvintele sau alte semne conventionale) inlocuiesc imaginile, permitând aparitia conceptelor, a notiunilor.
In cadrul invatarii, se remarca preponderenta succesiva a proceselor psihice: primei modalitati de cunoastere ii corespunde cunoasterea data de senzatii si perceptii, celei de-a doua modalitati ii corespunde cunoasterea data de reprezentari si imaginatie, apoi, intr-o ultima faza, este implicat procesul superior al gândirii, al abstractizarii.
Teoria lui Bruner evidentiaza atât aspectele pozitive cât si cele negative ale invatarii scolare: pe de o parte, scoaterea invatamântului din contextul “actiunii imediate” si transformarea invatarii intr-o activitate independenta, cu un scop bine determinat, faciliteaza distingerea esentialului de neesential si elaborarea de idei complexe. Dezavantajul ar fi riscul aparitiei formalismului si ruperii de realitate. De aceea, se pune accentul pe o invatare cu scop formativ a elevului.
|