|
Fiecare dintre noi are un mod obi?nuit de a se comporta, care poate fi reperat în diferite categorii de situa?ii particulare. De exemplu, în situa?iile ce favorizeaz? interac?iunile sociale, anumite persoane au mai curând atitudini rezervate, în timp ce altele caut? contactul cu ceilal?i.
Se pot deci, desprinde în ansamblul comportamentelor noastre configura?ii, nuclee coerente, relativ stabile, care ne permit s? distingem indivizii între ei. Acestea constituie personalitatea.
Dincolo de opozi?ia, dar mai ales de complementaritatea dintre diferitele abord?ri ale personalit??ii, se poate spune (cf. Jean-Claude Filloux) c? personalitatea este unic?, proprie unui individ (chiar dac? acesta are tr?s?turi comune cu al?ii), c? ea nu este numai o sum?, un tot de func?ii, ci o organizare, o integrare (chiar dac? aceast? integrare nu se realizeaz? totdeauna). În plus, personalitatea este temporal? (ea este, totdeauna, aceea a unui individ care tr?ie?te istoric într-un anume context, într-un anume mediu) ?i nefiind nici stimul, nici r?spuns, ea se afirm? ca un stil, prin intermediul comportamentelor. Relativ stabil? la adult, personalitatea este în construc?ie, în dezvoltare la copil.
Diversele teorii ale personalit??ii încearc? s? explice diferitele configura?ii ?i coeren?a lor invocând variabile motiva?ionale, cognitive, înv??area social? sau propriet??ile biologice ale organismului.
Este clar c? studiul personalit??ii (observarea, descrierea ?i explicarea acesteia) este o activitate ce concur? (pentru sine ?i pentru ceilal?i) la "cunoa?terea de sine". Sunt posibile mai multe abord?ri, globale sau analitice.
2. Metodele de studiu al personalit??ii
Se pot distinge dou? tipuri de abord?ri: cele clinice ?i cele ce utilizeaz? mijloace de observa?ie controlate.
Abordarea clinic? î?i propune s? surprind? subiectul în totalitatea ?i în singularitatea sa; ea este adesea definit? ca studiul aprofundat al unor cazuri individuale. Chiar dac? aceast? abordare este utilizat? uneori, în scopuri de cercetare, într-o perspectiv? descriptiv? ?i explicativ? (cu obiective de cunoa?tere ?tiin?ific?), ea este mai des practicat? în scopuri pragmatice, de în?elegere (mai ales a dificult??ilor psihologice resim?ite de un individ) ?i de îndrumare, ajutor sau consiliere, putând conduce la indica?ii terapeutice.
Abordarea clinic? poate face apel la forme de observa?ie standardizate (teste, chestionare), dar ea privilegiaz? formele de observa?ie liber?: observarea, în situa?ii date, a comportamentelor spontane ?i mai ales convorbirea (interviul).
Convorbirea clinic? (interviul) nu este un chestionar oral ?i nu este niciodat? directiv?. Poate fi centrat? pe teme sugerate de c?tre clinician (convorbire semi-directiv?), dar este adesea non-directiv?. În acest caz, interven?iile clinicianului au drept scop doar s? faciliteze exprimarea liber? a subiectului, pentru ca acesta s? produc? un discurs cât mai personal ?i bogat posibil. Acest discurs este interpretat de clinician în timpul interviului sau la sfâr?itul lui. Interpretarea este direct legat? de concep?iile teoretice ale celui care o face (teorii cognitiviste, psiho-sociale, tipologice, factoriale, psihanalitice, umaniste, existen?iale, sistemice etc.).
|