|
Atât în calitatea de sentiment “empiric” al vie?ii, cât ?i în calitatea de sentiment metafizic al acesteia, triste?ea are o configura?ie aporetic?, ceea ce înseamn? c? în ambele ipostaze ea coincide cu o situa?ie afectiv? conflictual?. Triste?ea este o form? specific? a luptelor dintre contrarii. F?r? îndoial?, individul care se instaleaz? în triste?e ca într-un fel de concluzie afectiv? a unei serii de evenimente cu un caracter strict personal nu va resim?i niciodat? nevoia de a teoretiza pe marginea ei ?i de a-i atribui prin urmare, un sens mai profund ?i mai general. El nu va defini niciodat? triste?ea în termeni aporetici. Dar el o va percepe ca o tonalitate aporetic?, o va percepe, deci, ca o contradic?ie afectiv? intern?, ca o insatisfac?ie afectiv?, ca o indispozi?ie sufleteasc?, o va percepe a?adar, ca o expresie a neîmplinirii vie?ii sale suflete?ti. Omul (obi?nuit), care se întristeaz?, se întristeaz? pentru c? este contrariat în aspira?ia lui spre fericire. Triste?ea lui (triste?ea lui “empiric?”) decurge din faptul c?, în elanul s?u spre fericire, el întâmpin? opozi?ia unei for?e exterioare. Din aceast? tensiune ?i lupt? între contrarii nu rezult? neap?rat un vid sufletesc, un “neant” psihic. Dac? nu va cunoa?te ceea ce s-ar numi mortificarea sufletului, persoana dominat? de sentimentul triste?ii “empirice” va cunoa?te, totu?i, variatul registru al regretelor ?i, pentru o anumit? perioad? de timp, va intra chiar într-o stare de inactivitate, de imobilism ?i se va l?sa p?truns? de perfidia otr?vit? a oboselii psihice.
Triste?ea filozofic? este un sentiment mult mai complex. Un sentiment filozofic propriu-zis este un sentiment trecut prin filtrul reflec?iei, al medita?iei, al ra?iunii critice. Un sentiment devine un sentiment filozofic atunci când îl conceptualiz?m, îl ra?ionaliz?m, îi atribuim un sens explicit.
|