|
Mihai Viteazu (1593-1601), cel care a unit primul cele trei teritorii
romanesti
Sfarsitul sec. XVII si inceputul sec. XVIII au adus schimbari, politice,
atat in centrul, cat si in estul Europei. Imperiul Otoman a esuat in
tentativa sa de a captura Viena, in 1683 si, prin urmare, Imperiul
Habsburgic si-a inceput expansiunea catre sud-estul Europei. Tratatul de
pace austriaco-turcesc de la Karlowitz (1699) sanctiona anexarea
Transilvaniei si organizarea ei ca un principat autonom la Imperiul
Austriac (din 1765 a devenit mare principat, condus de un guvernator).
Polonia era divizata si Rusia, prin cuceriri succesive, a atins, sub Petru
cel Mare, (1696-1725) raul Nistru, devenind astfel vecinul de rasarit al
Moldovei. Ambitiosul vis al tarilor de a domina Stramtoarea Bosfor si
Constantinopolul situa Principatele Romanesti in calea expansiunii rusesti.
Imperiul Otoman, in incercarea de a-si apara vechile pozitii, a introdus in
Moldova (1711) si Tara Romaneasca (1716) "regimul fanariot", care a durat
pana in 1921, si sub care Sublima Poarta desemna in cele doua principate
domnitori greci, recrutati din Fanar, un cartier al Istanbulului, care erau
considerati drept credinciosi ai turcilor. Aceasta a fost epoca in care
controlul politic otoman si exploatarea economica a luat proportii, la fel
ca si coruptia; dar, s-au introdus, de asemenea, si cateva reforme sociale
- cum este abolirea serbiei -, ca si reforme administrative, de
modernizare, dupa modelul european, din perioada iluminismului. Autonomia
interna, desi limitata, a fost conservata la baza, in cele doua principate,
care au continuat sa fie entitati distincte in Imperiul Otoman; aceasta
situatie a fost recunoscuta in cateva tratate internationale (de ex. in cel
de la Cuciuc Kainargi) (1784).
Situate la granita celor trei mari imperii si ravnite de toate trei, Tara
Romaneasca si Moldova au devenit, timp de mai bine de 150 de ani, nu numai
teritorii de confruntare, dar chiar si de batalie, pe care armatele
imperiilor s-au intalnit.
|