|
La 10, 22 mai 1866, dupa un plebiscit national, fost proclamat ca domnitor al Romaniei Carol Ludovic de Hohenzollern-Sigmaringen. In varsta de 27 de ani, pana atunci ofiter al armatei prusiene inrudit cu casele stapanitoare din Prusia si Franta, acesta ajunsese deghizat in tara, pentru a evita riscurile unei calatorii in conditiile iminentei razboiului austro-prusian (1866). Curand, el a depus juramantul ca domn constitutional, o noua lege fundamentala – una din cele mai liberale din Europa, inspirata dupa modelul belgian -, promulgata in iulie 1866, stand la baza instaurarii regimului politic din Romania, care va functiona, cu unele modificari, pana in preajma izbucnirii celui de-al doilea razboi mondial. Puterile europene au fost puse in fata unui nou „fapt implinit" – de certa independenta (de altfel Constitutia nici nu mentiona dependenta de Poarta otomana) – si in pofida unor tentative de impotrivire (Rusia, Austria, Imperiul otoman) vor fi nevoite sa recunoasca alegerea lui Carol I si astfel sa accepte definitiv existenta statului roman format la 1859. Alegerea printului strain – deziderat exprimat de altfel inca de Adunarile ad-hoc din 1857 – a fost apreciata in acel context intern si extern ca o chezasie a realizarii stabilitatii interne (evitandu-se disputele intre familiile autohtone pretendente la. tron) si a intaririi pozitiilor Romaniei in arena internationala.
Incheierea pactului dualist austro-ungar in aceasta perioada (1865-1867) – tentativa a Casei de Habusburg de salvare a imperiului, in urma succesivelor infrangeri diplomatice si militare (ultima in. razboiul cu Prusia din 1866) – a avut drept consecinta directa anexarea Marelui Principat al Transilvaniei la „regatul ungar«, act prin care pentru prima oara ii era abrogata complet autonomia seculara. Incheiat impotriva vointei majoritatii absolute a populatiei transilvane, a romanilor, pactul a produs o reactie energica imediata a acestora, ca si din partea celor din statul unificat la 1859, concretizata in numeroase actiuni politice de protest. In cadrul acestor manifestari s-a exprimat cu claritate aspiratia si hotararea fortelor patriotice romanesti de a crea „o Romanie unita si libera, fundata pe justitie si moralitate", fara de care – arata George Baritiu, lider al Partidei nationale transilvanene – „nu poate fi vorba de natiune si nationalitate romaneasca«.
Deceniul premergator razboiului de independenta din 1877-1878 a fost marcat pe plan; politico-militar de ascensiunea Prusiei si fondarea Reich-ului german in 1871, devenit principala putere de pe, continentul european in urma victoriei repurtate in conflictul armat cu Franta din 1870-1871. Este o perioada in care, dupa decenii de profunda stagnare in arta militara europeana, de regres in conducerea si intrebuintarea trupelor pe campul de operatii militare, se inregistreaza un salt spectaculos in acest domeniu prin rezultatele obtinute de statul si armata prusiana, datorat unor acumulari in timp sub imperiul unei gandiri avand la baza unitatea doctrinei promovata de Academia militara din Berlin si corpul de stat-major prusac ("Scoala lui Moltkeu), in conditiile unor perfectionari deosebite si rapide ale armamentului de infanterie si artilerie, ale dezvoltarii comunicatiilor (cai ferate, sosele, telegrafie) ce inlesnesc si sporesc capacitatea manevriera si ritmul de deplasare si deci de interventie a trupelor pe un front tot mai intins. Toate acestea, alatur de experienta razboiului de secesiune din Statele Unite ale Americii si indeosebi a razboaielor de pe continent, au putut fi studiate cu o atentie sporita, influentand evolutia gandirii si practicii militare romanesti. Fireste, sistemul prusian al „Landwehr-ului" si-a castigat multi adepti dupa 1866, dar el nu va fi impus atat de vointa noului domnitor Carol I, ci, in primul rand, de succesele obtinut de Prusia.
Sesizandu-i avantajele, indeosebi cele legate de posibilitate intretinerii unor trupe permanente ou efective si cheltuieli relativ reduse pe timp de pace si a mobilizarii rapide a unor forte numeroase in caz de razboi, factorii de conducere ai tarii, ca si teoreticienii militari romani s-au pronuntat pentru o adaptare a lui potrivit traditiilor locale, resurselor si pozitiei geo-strategice a Romanie. „Sistemul nu este nou – se arata in Expunerea de motive la proiectul noii legi organice din 1868 -, el isi gaseste originea in armata noastra pana in secolul XVII, cand de fapt puterea armata se baza pe doua elemente: armata permanenta si militiile".
Astfel, se poate aprecia ca si dupa 1866 caracterul national, de larga factura populara, imprimat puterii armate in timpul lui Cuza nu numai ca s-a mentinut, dar el a fost amplificat si racordat m bine realitatilor si nevoilor de aparare. In baza prevederilor Constitutiei, trei legi succesive – 1868, modificata in 1872 si 1874 – au creat cadrul legislativ corespunzator.
Noua lege de organizare a puterii armate din 11/23 iunie 18 (ministru de Razboi fiind generalul George Adrian, promotor principiului „natiunii armate") a introdus categorii noi in structura militara a tarii, care au largit baza sociala a ostirii, sporindu-i totodata, substantial efectivele * cu pregatire ostaseasca sistematica. Astfel, numarul elementelor componente ale puterii armate a ajuns la cinci: l armata permanenta, si rezerva ei; 2. Corpul dorobantilor si granicerilor (armata teritoriala) cu rezerva lor; 3. militiile (cetatenii intre 20 si 50 de ani ce nu erau incorporati in cele doua elemente, precum si tineri voluntari, de la 17 ani in sus), organizate pe principiu teritorial, cate un batalion de judet; 4. garda oraseneasca, creata in 1866 si 5. gloatele, pentru comunele rurale.
Legea din 27 martie /8 aprilie 1872 si modificarile din 12/24 martie 1874 (ministru de Razboi fiind generalul Ioan Em. Florescu, unul din partizani armatei nationale moderne), aducand unele perfectionari cadrului organizatoric, au adancit procesul de intarire a fortei combative, modificand cu deosebire situatia trupelor teritoriale, „cu schimbul", acestea dobandind valente ostasesti suplimentare. De asemenea, garda oraseneasca, subordonata acum direct Ministerului de Razboi, era transformata intr-un adevarat element al puterii armate.
Alcatuirea puterii armate a fost redusa la patru elemente: 1. armata permanenta si rezerva ei; 2. armata teritoriala (trupele de dorobanti au devenit pedestre, la ele adaugandu-se trupe calari – calarasi); amandoua elementele formau armata de „prima linie" (era o extindere substantiala a fortei operationale); 3. militiile (un regulament special al lor fusese promulgat in 1870), compuse din batalioane de infanterie si escadroane de cavalerie organizate in continuare pe principiu teritorial; 4. garda oraseneasca si „gloatele" la sate. Prin prevederile noi din 1874, pompierii urmau sa se constituie in unitati speciale de artilerie teritoriala. S-au adus modificari treptate varstei de incorporare, motivate de
|