|
Marile capitale ale Egiptului: Memfis, Teba, precum si alte capitale mai
tinere sau mai efemere, alaturi de o multime de centre orasenesti, au fost
construite si infrumusetate vreme de sute de ani. Pe parcursul timpurilor,
fizionomia lor a capatat personalitate tot mai precisa imbogatindu-se cu
ziduri de aparare, cu temple, cu palate, cu piete si desigur cu necropole
proprii.
Pe la mijlocul existentei sale antice, regatul Nilului s-a imbogatit cu o
noua capitala, ridicata spectaculos in numai un deceniu. Aceasta s-a numit
Ahetaton si a avut o soarta potrivnica si o existenta meteorica.
Puterea faraonilor intre secolele XVI-XIV i.Hr. era nespus de mare. Ea era
apanajul faraonilor razboinici ai dinastiei a 18-a, care au intreprins
grandioase expeditii in Asia si Nubia, cu scopuri de largire a teritoriilor
si cu scopuri declarate de jaf. Alaturi de ei mai exista in Egiptul acelor
timpuri inca o mare putere, caracterizata de multa viclenie si de
pragmatism. Era o putere din interiorul regatului, de care trebuia sa tina
seama fiecare rege. Aceasta putere era reprezentata de religia dominanta in
stat si de casta preoteasca dominatoare care o slujea.
Amon fiind "Zeul zeilor", adoptat de faraonii tebani ai Regatului Nou, in
mainile slujitorilor lui s-au adunat bogatii neinchipuite si o masa de
adepti obedienti. O reprezentare vie a pozitiei castei preotesti si a
religiei se regasea in templele de la Luxor si Karnak, in splendoarea lor
ca de basm, in podoabele luxoase de aur, pietre scumpe si fildes. In temple
ajungea o mare parte din prada capturata in timpul campaniilor militare. In
plus, templele, prin sacerdoti, adunau biruri grele de la populatia aflata
sub jurisdictia lor.
Zeci de mii de sclavi se incovoiau pe ogoarele, in livezile sau viile din
proprietatea templelor sau umpleau atelierele si santierele care produceau
in folosul paturii sacerdotale.
Cu timpul sacerdotii din intregul regat, dar mai ales cei din Teba s-au
infiltrat in treburile statului, cu o influenta hotaratoare in unele
cazuri. Casta sacerdotala ajunsese chiar sa ameninte tronul anumitor
faraoni indraznind sa provoace schimbari in conducerea statului, prin
intrigi de palat sau prin provocarea unor revolte in nomele unde detinea
adepti puternici. Sacerdotii doreau faraoni tineri, cu drepturi incerte
asupra tronului, fara sustinere in randul nobilimii sau a armatei sau fara
personalitate. Faraonii slabi erau adusi in situatia sa indeplineasca cu
supunere orice dorinta a clanului sacerdotal si sa-i intre in voie prin
daruri sau avantaje materiale bogate. Faraonii puternici erau pusi in
situatia de a fi permanent cu atentia treaza impotriva uneltirilor de la
curte, din nome si din penumbra templelor. Sacerdotii se inrudeau cu marea
nobilime si cu conducatorii militari astfel ca faraonul trebuia sa se teama
si de acestia.
Pe masura ce crestea puterea regatului de pe Nil, crestea si dorinta
faraonilor de a concentra in mainile lor toata puterea, de a conduce tara
fara imixtiunea preoti |