|
SONDELE SPATIALE VOYAGER
Vaduva Adriana-cls.IX-A
Grupul Scolar Industrial Energetic
Incepand cu mijlocul anilor 1960 oamenii de stiinta
americani s-au gandit sa trimita nave spatiale pentru a investiga planetele
exterioare ale Sistemului Solar.O asemenea misiune depindea de lansarea
navelor spatiale intr-un moment in care planetele erau aliniate
convenabil.Calculele au aratat ca asemenea conditii ar aparea incepand cu
1976,astfel incat oamenii de stiinta de la Organizatia Guvernamentala
pentru Cercetari Spatiale a SUA (NASA),au inceput sa planifice ceea ce a
devenit cunoscut ca Marele Turneu al Planetelor Exterioare.Misiunea urma sa
foloseasca doua nave spatiale Mariner, deoarece acest model avusese succes
in anii 1960 si 1970 in misiunile spre Marte si Venus.Misiunea s-a numit
"Mariner Jupiter Saturn"(MJS).Nici un traseu de zbor nu ar fi putut permite
celor doua nave spatiale sa culeaga toate imformatiile necesare.Dar,prin
lansarea celor doua sonde in directii diferite, cu viteze diferite,si la
date diferite, NASA a descoperit ca, pe langa zborurile de observatie
necesare, putea sa trimita una dintre sonde mai departe, pentru a vizita
planeta Uranus,si apoi Neptun.Dupa stabilirea acestui plan numele de MJS a
devenit nepotrivit, si s-a redenumit Voyager.
In 1972, misiunea a primit permisiunea finala a guvernului, si
NASA a inceput procesul de selectie a instrumentelor stiintifice pentru
culegerea de imformatii.Intre timp, peste 1000 de oameni de stiinta,
ingineri si alti membrii ai echipei care lucra pentru laboratorul Caltech
pentru propulsie cu jet (JPL) si contractantii sai au inceput sa
construiasca cele doua nave spatiale.Cele doua sonde Voyager sunt identice,
de marimea unei masini foarte mici si cantarind 815 kg. Atasandu-le un
modul de propulsie pentru accelerarea aeronavelor spre Jupiter, ele
cantaresc aproximativ 2 tone.Fiecare nava spatiala a fost dotata pentru
investigarea mediului cu detectoare de:unde radio,radiatii
infrarosii,lumina, radiatii ultraviolete,particule si unde provenite de la
plasma (gaz extrem de fierbinte) ,raze cosmice si alte particule
incarcate,si campuri magnetice.Sistemele computerizate, functionand comforn
instructiunilor trimise prin radio de la centrul de control al misiunii,au
asigurat functionarea adecvata a navelor spatiale si aparaturilor.
Imformatiile culese de detectori si imaginile de la doua camere de
televiziune,pot fi transmise direct pe Pamant,sau stocate pe o banda
digitala de inregistrare si trimise mai tarziu.
Transmisia se face printr-un mic emitator radio,legat la o
antena parabolica. Aceasta are un diametru de 3,7 m si este cea mai
proeminenta componenta a aeronavei. Dimensiunea sa relativ mare si
emitatorul directional puternic permit transmiterea sigura a imformatiilor
pe o distanta de un miliard de kilometri , cu o putere de transmisie de
doar 23 wati.
Deoarece sondele Voyager erau destinate sa ajunga in alte
perti |