|
În fizic?, cele mai de seam? descoperiri se fac atunci când cineva reu?e?te s? în?eleag? c? unele fenomene aparent diferite au la baz? aceleazi cauze. Unul dintre marii „unificatori” a fost Isaac Newton. El a fost primul care a demonstrat c? atât c?derea obiectelor pe suprafa?a P?mântului, cât ?i mi?carea de rota?ie a Lunii în jurul nostru, mi?carea de rota?ie a planetelor ?n jurul Soarelui sau traiectoriile ciudate ale cometelor sunt toate guvernate de una ?i aceea?i lege: a gravita?iei universale.
Totu?i, ideea a fost formulat? clar abia în anii 1680, câd preg?tea manuscrisul c?r?ii sale principia, adic? la aproximativ 20 de ani dup? ce o vag? b?nuial? îl f?cuse s? se gândeasc? la o asemenea posibilitate. La sfâr?itul vie?ii, Newton a spus c? începuse s? se întrebe dac? n-ar trebui luat? în considerare posibilitatea pr?bu?irii Lunii pe P?mânt atunci când observase c?derea unui m?r din pom.
În 1666, el a studiat mi?carea circular?, sesizând c? for?a care ac?ioneaz? asupra unui corp ce se rote?teeste invers propor?ional? cu p?tratul distan?ei dintre acesta ?i punctul în jurul c?ruia se rote?te. La un rezultat identic a ajuns ?i Chiristiaan Huygens, care ?i-a publicat concluziile în 1673, în Horologium oscillatorium. Newton a încercat s? aplice acest principiu sistemului P?mânt-Lun? ?i celorlalte planete. A în?eles astfel c? mi?carea Lunii poate fi v?zut? ca rezultat a dou? componente: tendin?a de c?dere pe P?mânt ?i tendin?a de a se mi?ca în linie dreapt?. Ambele mi?c?ri fiind simultane, rezultanta lor era traiectoria aproape circular? a Lunii. În absen?a P?mântului, traiectoria acesteia ar fi fost rectilinie. Curbarea traiectorie este consecin?a atrac?iei gravita?ionale exercitate de P?mânt
|