|
Spatiu si timp
Dintre toate ramurile filozofiei, reflectia filozofica despre
spatiu si timp este cel mai strans legata de natura teoriei fizice. Printre
problemele pregnant filozofice se numara urmatoarele: daca spatiul si
timpul trebuie gandite drept niste lucruri reale (ca fiind, dupa cum spunea
Newton (1642-1727), "locuri atat ale lor insile cat si ale tuturor
celorlalte lucruri"); daca este posibil sa existe spatiu vid si timp fara
evenimente; daca modul nostru de a concepe lumea ca avand intindere
spatiala si temporala dincolo de noi tine de o schema a priori pe care
noi o impunem realitatii sau aceasta intindere a ei este o realitate in
sine (Kant); daca e mai potrivit sa gandim ca timpul curge sau sa admitem
ca evenimentele trecute exista in prezent; si daca asimetria dintre trecut
si viitor este inviolabila logic (incat, de exemplu, o calatorie in timp
este logic imposibila) sau doar contingent. Dintre problemele pe care le
ridica cel mai impetuos teoria fizica fac parte urmatoarele: ce anume tine
de observatie si ce de conventie atunci cand masuram intinderea spatiala si
durata temporala; ce sens trebuie dat afirmatiei ca spatiul are o anumita
topologie (forma) sau chiar, asa cum arata geomertia ne-euclediana, ca are
o marime finita; care sunt implicatiile celor doua teorii ale relativitatii
pentru relatia dintre spatiu si timp?
Principala opozitie este aceea dintre exponentii teoriilor
absolute si cei ai teoriilor relationale. Absolutismul ia in serios
metafora newtoniana a recipientului. El priveste spatiul si timpul drept
niste lucruri reale, drept recipiente de o intindere si respectiv durata
infinite in care intreaga succesiune a evenimentelor naturale din lume are
o pozitie determinata (pozitie ce ar fi putut foarte bine sa fie alta, daca
tot procesul ar fi inceput mai devreme sau in alt loc). Tot asa, lucrurile
pot fi realmente in repaus sau in miscare, starea lor nefiind definita doar
de relatiile lor cu alte obiecte schimbatoare. Prima pozitie radical
relationista a fost formulata de Leibnitz(1646-1716): metafizica sa nu
admite spatiul absolut, in parte pentru ca realitatea - fiind formata din
entitati spirituale fara intindere - nu e de fel spatiala. In mod similar
la Kant(1724-1804), interpretarea experientei noastre ca fiind experienta
unei lumi spatial intinse este un act al mintii: lucrurile in sine nu au
proprietati spatiale. Relationistii mai putin intransigenti incearca sa
pastreze realitatea spatiului (sau a timpului) interpretand Propozitiile
despre ele ca nefiind decat asertiuni despre relatii dintre obisnuitele
lucruri materiale: recipientul nu e logic distinct de lucrurile pe care sa
spune ca le contine. Obstacolul evident este aici acela ca relatiile in
cauza sunt sui generis - spatiale si temporale - incat nu e clar ce se
castiga gandind as |