|
Nu “Fiin?a sau neantul”, ci “Fiin?a ?i neantul”; conjunc?ia “?i”, în locul disjunc?iei “sau” , Sartre nu a dat expresie acelei alternative catastrofale sugerat? de “sau”, ci unei posibile unit??i: integrarea fiin?ei în neant ?i a neantului în fiin??. A?adar, Sartre, din moment ce crede în ascendentul fiin?ei asupra universului, sus?ine c? personalitatea uman? este pur? poten?ialitate, capabil? s? decid? ce exist?.
Nu exist? nici un fel de constrângeri fatale. Asupra mea nu ac?ioneaz? nici o constrângere, absen?a libert??ii mele nu poate fi imputat? nici unei legi sau cauzalit??i exterioare, supranatural?, implacabil?. Doar eu m? pot îngr?di. Sau, poate, ceilal?i oameni, semenii mei, dac? eu consimt prezen?ei, existen?ei lor în lumea mea. Realitatea, lumea îmi apar?ine fiindc? numai eu pot decide ce e lumea; ce exist? pentru mine e ceea ce vreau, nimic nu se poate impune voin?ei mele. A?adar, lumea e în mine,iar eu fiin?ez în ea nu mai mult decât sunt dispus s? accept. Tot ce exist?, exist? în mine (ceea ce doresc, ceea ce vreau, ceea ce consimt eu s? tr?iasc?).
Nu mi se întâmpl? decât prin mine, deci port întreaga responsabilitate. Aceasta era perspectiva pe care Sartre o oferea contemporanilor s?i, sfâ?ia?i între realitatea r?zboiului ?i nevoia de libertate.
R?zboiul ? Nu exist? decât în mâsura în care consimt s? fac parte din el. Curaj din partea lui s? afirme asta, într-o epoc? în care numai pronun?area cuvântului “libertate” c?p?ta un caracter subversiv. Istoria, r?zboiul nu sunt
|