|
Despre fericire
In stabilirea posibilatii, imposibilitatii sau a absurditatii
atingerii idealului fericirii au purces filosofi, clerici si chiar oameni
simpli inca de la "inceputuri". Afirmatia ca aceste "inceputuri" coincid cu
inceputurile filosofiei ar fi o calomnie pentru ca nu se poate afirma ca,
discutand despre fericire, discipolii lui Cristos o discutau din punct de
vedere filosofic.
Este un termen care, chiar si in viziune filosofica, implica
acceptiuni multiple si totalmente diferite. Nu se poate da o definitie
exacta, pentru ca filosofia insasi este o stiinta relativa. Ceea ce insa
este comun tuturor filosofilor privind fericirea este ca aceasta reprezinta
un ideal urmarit, fara absolut nici o exceptie, de fiecare persoana in
parte, fie incepand cu cel mai inversunat pesimist pana la optimistul cel
mai pur, fie incepand cu omul cel mai simplu pana la cel mai invatat dintre
filosofi.
Dar, este oare un ideal posibil sau insasi definitia de ideal ne
opreste in a vedea fericirea ca pe o certitudine? Asta numai daca idealul
este identificat cu absolutul, intangibil si el. Oare a tinde spre absolut,
inseamna a tinde spre fericire, si indiferent de originea absolutului
atingerea lui se va identifica iminent cu aceasta stare de beatitudine
perfecta?
Ideal, absolut, perfectiune sunt termeni ce s-au cerut folositi in
formularea intrebarilor si incercarilor de a defini fericirea. Fiecare
dintre ei se identifica rand pe rand cu o imposibilitate. Ori asta nu face
oare din fericirea insasi doar o himera pentru naivi? Isi mai au macar
rostul incercarile de a defini cai intortocheate si impregnate de
absurditate pentru atingerea ei?
Raspunsul se cere a fi afirmativ nu in speranta unei atingeri
intarziate a acestui ideal, ci pentru mentinerea puterii noastre de a
continua sa traim in deplinatatea facultatilor noastre mintale. Inchipuiti-
va o lume in care toti sunt constienti ca fericirea este imposibil de
atins, constienti de faptul ca este posibila doar atingerea unui surogat al
fericirii, o lume care nu poate trai fara certitudini si fara sperante,
care nu suporta si nu accepta surogatul. Este adevarat ca aveti in imagine
o lume de nebuni adanciti in depresie, o lume care nu stie nici macar sa
zambeasca?
Din acest motiv avem nevoie de filosofi ai fericirii, avem voie sa ne
mintim ca suntem fericiti, interzicandu-ne a vedea adevarul sau, chiar
incapabili de a mai vedea adevarul datorita unui probabil pact cu el insusi
al unui Mare Anonim, in acceptiunea blagiana, de a ne ascunde maretia
fericirii supreme si micimea presupusei noastre fericiri, astfel incat, in
timp, am ajuns sa radem de dragul unui zambet considerandu-l exponent
inzecit al unei evidente fericiri.
Din acelasi motiv avem nevoie de credinta in Cel de Sus, adica,
credinta intr-o intruchipare a Marelui Anonim, care ne va asigura "dincolo"
o noua fericire incomparabila cu cea din timpul vietii.
Astfel se ajunge la termenul de credinta, |