|
DIN ISTORIA SULFULUI
Faptul ca sulful era cunoscut din cea mai veche antichitate se datoreaza ,
desigur, in primul rand faptului ca el se gaseste, in general, sub forma
nativa. Proprietatea sa de a arde cu usurinta, dand bioxidul de sulf (gaz
sufocant intrebuintat la dezinfectii), a atras atentia omului inca din
vechiul Egipt si apoi la celelalte popoare din jurul Mediteranei.
Char denumirea latina a sulfului, "sulphurium", provine dupa opiniile
specialistilor de la cuvantul sansclit "sulvari" care inseamna "inamicul
cuprului", deoarece cuprul incalzit cu sulf se transforma din rosietic si
lucios in sulfura de cupru neagra. Indienii cunosteau cu 2-3000 de ani
inaintea de inaintea erei noastre faptul ca cuprul poate fi "distrus" cu
sulful.
Homer, cu 900 i.Hr. mentioneaza atat in Iliada cat si in Odisea , arderea
sulfului pentru fumigari la dezinfectii. Bioxidul de sulf se mai
intrebuinta la inalbirea unor tesaturi.
In textele asiriene care s-au gasit in biblioteca lui Assurbanipan din
Ninive (668- 626 i.Hr.) rezulta ca sulful se obtine atunci din apele
izvoarelor fierbinti de pe malul Tigrului.
In Biblie este mentionat sulful in sensul ca orasele Sodoma si Gomora ar fi
fost nimicite de o ploaie de sulf, provocata probabil de o eruptie
vulcanica. Pliniu arata ca daca se arde sulf la intuneric, flacara sa
livida transmite pe fetele asistentilor paloarea mortii. Dioscoride citeaza
sulful ca remediu in bolile de piele.
Alchimistii arabi numeau sulful "Kibrit" si sustineau ca metalele (toate
metalele) sunt formate din Kibrit (sulf) sau "zibak" (sulf si mercur).
Aceasta teorie avea sa fie reluata mai tarziu de Becher si Stahl, la baza
teoriei flogistice. Sulful era primit ca unul din "elementele" metalelor,
de unde si adagiul: "Onia metala ex sulphure et argento vivo constitut". Se
cuprindea in termen general de sulf o intreaga grupa de substante diferite,
dar cu propritatea de a arde. In aceata perioada se considerau toate
corpurile combustibile ca o condensare a materiei focului, sulful fiind un
"principiu al focului". Din acest motiv , proprietatile sulfului si a altor
combinatii ale sale (SO2) a fost mult cercetate in Evul Mediu si au ramas
multe scrieri in legatura cu aceste lucrari.
Aparitia prafului de pusca, al carui descoperitor este considerat de cei
mai multi calugarul Roger Bacon (1210 - 1292), care l-ar fi obtinut pe baza
unor retete alchimice arabe, gasite la Paris in timpul celor 10 ani cat a
stat in capitala Frantei, da o noua importanta sulfului. Reteta acestui
praf de pusca era initial 75 parti azotat de potasiu, 12 parti sulf si 13
parti carbune. Mai tarziu, azotatul de potasiu a fost inlocuit cu clorat de
potasiu.
In 1772, Lavoiser, dupa studiile facute asupra combustiei, arata ca sulful
este un element chimic.
Adevarata importanta a sulfului apare insa prin intrebuintarea sa la
|