|
Lupul
Inteligent, inventiv si adaptabil, lupul este probabil specia cea mai răspândită dintre mamiferele care trăiesc în prezent. Pe vremuri, lupul era prezent în întreaga emisferă nordică, adaptându-se cu succes la cele mai diferite conditii de trai. Pentru a se descurca în aceste conditii divese, lupul a fost nevoit să învete să vâneze cele mai diferite vietăti, fie insecte, rozătoare, sau animale mai mari, cum este elanul, bizonul sau boul moscat. Este un vânător foarte talentat, însă modul lui de trai are un impediment major: este concurent direct al omului, si pe majoritatea zonei lui de răspândire a pierdut în această luptă inegală.
Lupul rosu, care pe vremuri popula regiunea sud-estică a Statelor Unite, azi este foarte rar; exemplarele care trăiau în sălbăticie poate chiar au dispărut complet. Lupul este răspândit în Canada, Alaska, Europa de Est, Peninsula Scandinavă, Rusia, Orientul Apropiat, Asia Centrală si Siberia, dar densitatea lor este în general redusă pe aceste arii. Lupul are mai multe subspecii distincte, cum este lupul polar, lupul de pădure nord-american, lupul de stepă din deserturile Asiei Centrale si lupul comun, care trăieste si astăzi în muntii si pădurile est-europene si ale peninsulei scandinave. Lupul de pustiu este mai zvelt si mai deschis la culoare decât lupul european si nord-american, iar lupii polari din tundrele nordice sunt mai mari, având blana albă si mai groasă. O haită de lupi este de fapt o familie mai mare, care rareori numără peste 20 exemplare. Majoritatea haitelor sunt formate dintr-un număr sase-opt indivizi dezvoltati, conducătorii lor fiind perechea dominantă - masculul si femela alfa, după cum le denumesc specialistii în domeniu. În mod normal în haită numai acestia pot avea urmasi. În haitele mai mici, restul exemplarelor dezvoltate sunt puii din anul anterior ai perechii dominante, care încă nu posedă teritoriu propriu. Lupii sunt animale deosebit de sociale, dar comportamentul în societatea lor este influentat nu numai de instinctul de cooperare, ci si de pozitia ocupată în ierarhia interioară. În vârful ierarhiei este perechea alfa - masculul este putin mai dominant -, iar restul indivizilor se conformează întotdeauna vointei lor. Dacă piere unul din perechea alfa, locul acestuia este luat de un alt individ din haită. În aceste situatii are loc o competitie pentru ocuparea pozitiei de lider, dar o luptă adevărată are loc rar deoarece ar însemna rănirea unor indivizi importanti în vânătoare. Din această cauză luptele sunt strict simbolice. Într-o oarecare măsură fiecare individ îsi cunoaste propria pozitie în ierarhia haitei.
Ori de câte ori se reîntîruneste haita, are loc repetarea ritualelor de prestigiu, partial pentru confirmarea pozitiilor si partial pentru verificarea validitătii acestora. Uneori are loc o reorganizare, adică un exemplar dominant se trezeste într-o pozitie inferioară. Aceste exemplare retrogradate îsi aleg adesea calea independentei.
Teritoriul
Lupii tineri de la baza scării ierarhice nu au mult de pierdut. Cu timpul părăsesc haita si încearcă să-si găsească o pereche si să-si întemeieze propria haită. Acesti "lupi singuratici" sunt uneori nevoiti să facă călătorii foarte lungi.
Lupul singuratic este foarte atent. Încearcă să ocolească teritoriile haitelor străine si să nu facă gălăgie, deoarece o poate păti usor dacă întâlneste o altă haită. Cu toate că în interiorul haitei luptele sângeroase sunt foarte rare, în lupta pentru eliminarea intrusilor, haita atacă necrutător. Dacă lupul singuratic reuseste să evite contactul cu propria specie, poate ajunge usor pe un teritoriu populat de oameni, unde eventual omoară o oaie si va fi până la urmă împuscat. Toamna si iarna, haita duce o viată nomadă pe un teritoriu mai mare decât zona de resedintă. Pe teritoriile unde există animale de pradă din belsug, habitatele sunt mai mici si bine demarcate (circa 100 km˛). Dacă prada este rară, atunci acest teritoriu este de cel putin zece ori mai mare. Lupii de tundre, din teritoriile nordice, care vânează reni, urmăresc migrarea animalelor de pradă pe parcursul anului. De multe ori turmele de reni străbat împreună cu haitele de lupi teritorii imense. În Alska s-a urmărit o astfel de haită care a parcurs 1100 km în sase săptămâni, cutreierând circa 13000 km˛.
Marcarea prin secretii mirositoare
Bineînteles, haita nu poate declara un astfel de teritoriu imens proprietate privată, dar zonele de resedintă mici, se consideră teritorii proprii. Membrii haitei marchează teritoriul prin secretii mirositoare - exact cum procedează câinii la primul stâlp electric întâlnit. Aceste semne avertizează lupii din vecinătate că pătrunderea în teritoriul marcat "este interzisă".
Marcarea prin mirosuri este principalul mijloc de comunicare între lupi. Un alt mijloc de comunicare este urletul. Luptele dintre haite nu au un final fericit, de aceea fiecare haită îsi semnalează cu precautie prezenta de la distantă prin urlet. La început urlă numai unul, apoi încep si tovarăsii lui, parcă urletul ar fi o plăcere. Lupii din haită, care se aventurează singuri prin pădure, urlă pentru a tine legătura cu ceilalti. Când o haită începe să urle, de obicei toate haitele din zonă încep să urle între ele, realizând un concert înfiorător. Dacă o haită este mică, înseamnă că este vulnerabilă, este deci mai bine pentru ea să se retragă în liniste. Din considerente similare, nici lupii singuratici nu urlă niciodată. Tăcerea poate avea si un alt motiv; de exemplu atunci când o haită vrea să ocupe un teritoriu vecin, rămâne în liniste pentru a putea surprinde haita vecină.
Reproducerea
La sfârsitul primăverii comportamentul lupilor din haită se schimbă. Migrarea pe întreg teritoriul habitatului este înlocuită cu vânătoarea scurtă, având punctul de plecare tabăra.
Alegerea acestui loc este privilegiul femelei gestante. Aceasta este de obicei femela cu rangul cel mai înalt, perechea mascului conducător din haită (la lupi perechea rămâne de obicei împreună până la moarte). După o perioadă de gestatie de sapte săptămâni se nasc patru-sapte pui neputinciosi, orbi. În următoarele trei săptămâni, femela nu iese aproape deloc din vizuină. Perechea ei face rost de hrana necesară, ajutat de ceilati indivizi din haită, care participă atât la hrănirea femelei cât si a puilor. Acestia acceptă si îngrijirea puilor, când lupoaica este la vânătoare. După două-trei luni, puii ies deja împreună cu haita. Nu mai au nevoie de vizuină, dar rămân cu părintii încă multi ani. În acest timp învată cum, unde si ce să vâneze, iar în final părăsesc haita si încearcă să întemeieze o haită proprie.
Vânătoarea
Lupul nu este pretentios; mănâncă orice poate prinde si imobiliza. Vara, meniul lui este compus dintr-o sumedenie de ciudătenii - păsări, broscute, gândaci si uneori chiar licheni si fructe. Mănâncă si lesuri, fapt ce a contribuit la formarea imaginii lor proaste în ochii oamenilor, deoarece în trecut, asemănător cu hoitarii, mâncau carnea de pe cadavrele omenesti. Aceste surse de hrană sunt întotdeauna binevenite la lupi, dar dacă tot este nevoie să vâneze, acestia aleg întotdeauna prada cea mai mare pe care o pot captura, astfel făcând cât mai rentabilă energia consumată în vânătoare. Pentru lupul singuratic, prada cea mai convenabilă este puiul sau căprioara tânără sau un miel, dar dacă o haită întreagă vânează, atunci cu cât prada este mai mare cu atât câstigul haitei este mai mare.
Lupii care vânează în haită pot captura un elan matur de 500 kg sau chiar mai mult, de zece ori mai mare decât un lup bine dezvoltat. Pentru capturarea unei astfel de prăzi este nevoie de multă fortă, dârzenie si o conlucrare foarte bună în echipă.
În timpul vânătorii, lupii se ghidează mai ales după miros. Când haita miroase ceva, lupii se opresc, îsi întorc capul în directia din care simt mirosul, si-si miscă entuziasmati coada, savurând mirosul prăzsii. Cum procedează după aceasta, depinde de conditiile teritoriale. Într-un spatiu deschis haita atacă instantaneu. În păduri au sanse mai bune de a se apropia cât mai mult de pradă, cu atât mai mult dacă urmăresc mirosul acesteia, având vântul din fată.
Dacă prada este singuratică, sansele sunt bune pentru a o prinde, dar în majoritatea cazurilor aceasta simte pericolul si se apără. Dacă are dimensiuni mari, atunci se opreste pe loc si dă din copite, iar lupii se retrag probabil pentru a căuta o pradă mai mică, mai usor de capturat. Dacă prada o ia la fugă, lupii se lansează în urmărirea ei, dar dacă distanta nu scade repede, renuntă pentru a nu consuma prea multă energie.
Selectia naturală
Animalele dezvoltate, puternice si sănătoase nu au motiv să se teamă de lupi, însă cele tinere, bătrâne, schiope sau bolnave sunt alese ca tintă, fiind usor de capturat. Acest lucru iese în evidentă atunci când haita atacă o turmă de reni sau de boi moscati: tintesc exemplarele care rămân în urmă si capturează întotdeauna exemplarele cele mai slabe. Din acest considerent turma care este atacată periodic de lupi este mai sănătoasă în ansamblu decât cea care se bucură de o protectie totală. Lupii, îndată ce au fosrt detectati, încearcă să sperie turma pentru a o fugări, ca să izoleze individul cel mai slab de retul turmei. Dacă nu reusesc, turma îsi strânge rândurile si împreună se apără cu coarnele si copitele, lupii fiind neputinciosi în aceste conditii.
Lucrul în echipă
Cooperarea poate spori serios sansele lupilor. Două sau trei exemplare din haită se ascund, în timp ce restul fugăresc turma către ele. Când fugăritii îsi dau seama că au căzut în capcană, cei puternici pot abandona înspăimântati pe cei slabi. Unul dintre lupi prinde prada iar restul lupilor îi sar în ajutor si în îngrămădeala de copite si picioare tintuiesc victima la pământ. Din pradă au parte si cei de la baza ierarhiei, dar se mănâncă în ordinea strict ierarhică si dacă mai rămâne atunci o îngroapă sau pur si simplu o lasă acolo. Apoi se spală într-un pârâu apropiat, dorm putin si se întorc pentru a continua ospătul. Pentru femelele care alăptează si pentru pui aduc hrană în fălci sau în stomac.
Un lup poate consuma până la 10 kg de carne deodată. Oasele sunt curătate si de cele mai mici fâsii de carne, iar animalele cele mai mici sunt măncate în întregime. Deoarece 90% din hăituiri se lasă cu esec, lupii pot răbda de foame mai multe zile la rând. Succesele în vânătoare trebuie folosite cu eficientă maximă pentru a putea supravietui.
|